Luca a hotărât în sfârşit, slăbit, obosit şi mai frumos ca niciodată în cămaşa verde anason, pe care i-am cumpărat-o de un oarecare Crăciun, să uite. Un Crăciun vechi, cum am impresia că numai stafiile şi-l mai amintesc sau băbuţele în faţa televizorului în cazul în care scenariul e tip telenovelă argentiană cu mult bronz şi botox. Încerc să-mi dau seama dacă aş prefera să fiu mai mult stafie sau mai mult băbuţă. Presupun că nu mai am demult posibilitatea de a alege.
În fine, a hotărât dragul meu Luca să renunţe la planul lui de a transforma casa într-un muzeu în cinstea mea cu notiţe de genul “ultima cafea”, ”ultima rochie purtata”, ”ultima urmă de ruj pe gulerul meu”, ”ultimul cearşaf mototolit” şi să se recăsătorească. Doamne, Luca! Dar-ar naiba! Şi mi-am zis să nu mă îndrăgostesc niciodată de un bărbat frumos. Şi acum simt că dacă aş putea sa ma întorc nu ţi-aş da drumul niciodată şi ne-am muta la ţară, undeva unde să putem să dormim sub tei şi sa-ţi umble gărgăriţe în părul lung şi ars de soare; aş învăţa să gătesc şi să te iubesc mai mult. De fapt, nu mai mult, mai bine.
Să nu credeţi că după moarte toate sufletele fac parte dintr-unul singur. Ba mai mult, egoismul, durerea, dorinta raman atât în trup cât şi în sufletin trup. E dureros să fii martorul mut, să nu poţi schimba nimic, să fii neputincios şi singur. Foarte singur. Ca Bacovia.