A calculat rapid că are două șanse, chiar  trei, dacă polițaiul e generos.

Toată lumea crede că îți trage din prima una între ochi, unde-ți aduni tu gândurile, dacă le ai, bineînțeles, și gata! POC! Te-ai dus, să-ți fie țărâna ușoară, Doamne-ajută, la toată lumea.

În T0, statul îți acordă două șanse, cât poate nu ți-a acordat în toată viața ta, nici când erai la școală, nici mai târziu, când nu mai erai la școală, apoi când ai fost luat pe sus ca martor semi-conștient la o găinărie măruntă sau hai și mai târziu, când te-au băgat, în sfârșit, cu o bucurie meschină, după gratii, ca și cum ai fi fost ultima piesă dintr-un puzzle de două mii de piese. De altfel, o piesă previzibilă, poate monocromă. Întâi trage în aer, deasupra capului lui, de fapt nu fix deasupra, că o parte din el, o facțiune sensibilă ca puful de pe gâtul unui puișor de găină, partea pe care i-o cunoaște în adâncă intimitate doar nevasta, sau uneori mama, se teme de parșivitatea ascunsă a glontelui, care l-ar putea pedepsi, ricoșând într-o aripă de pasăre sau margine de balcon și apoi izbindu-l direct în frunte, că ce ți-e scris, în frunte ți-e pus. Așa că primul glonț îl trage într-o diagonală a creștetului capului tău, cu mai multă teamă decât îl declanșează pe al doilea, la o distanță de câteva secunde, când arătătorul se împinge cu o poftă animalică în trăgător, îl trage spre interior, așa cum un corp primește cu râvnă un alt corp, un trup alt trup, nevoia cu care mâinile delicate, translucide de femeie, trag în sine corpul greu, opac, de bărbat. Glonțul al doilea icnește spre tălpi.

Glonțul al treilea are dreptul la picioare și mai sus, acum depinde de plăcerea fiecăruia de a străpunge, ireversibil carnea altcuiva, de a-și lăsa urma în el.

Unu, doi, trei. Unu a găurit un geam, care a țipat scurt și s-a spart în mii de cioburi strălucitoare, ca un covor de lacrimi de diamant. Doi a făcut scântei, trasând dâre luminoase pe asfalt și-apoi oprindu-se, dureros, în blana unei pisici gestante. Trei a intrat în O, din LOVE, de sub egal, de sub Corina, de sub plus, de sub Mihai, de pe copac. Scoarța a eliberat, cu un suspin, miros de lemn de vechi. Copacul era putred pe interior, așa cum sunt majoritatea oamenilor.

Și eu sunt putred, acum sunt putred de bogat. Am plaja mea, goală și strălucitoare, fiecare grăunte de nisip costă cât o planetă, cât un corp ceresc sau chiar cât o constelație. Și am marea mea, care miroase a sare și iubire, a soare și libertate, a mâncare și a apă și a odihnă și a tot. A tot ce-mi trebuie, a tot ce am nevoie ca să termin de trăit. Și pe plaja mea, cu vedere la marea mea, care-n generozitatea ei nețărmurită primești în sine pe cerul meu și nu le mai ghicești conturul, pe plaja mea am casa mea, cu o gaură-n acoperiș, că eu nu mai vreau, până mor, să-mi petrec încă o noapte, fără să văd cerul.

Am calculat rapid că am două șanse, chiar  trei, dacă polițaiul e generos.

Toată lumea crede că îți trage din prima una între ochi, unde-ți aduni tu gândurile, dacă le ai, bineînțeles, și gata! POC! Te-ai dus, să-ți fie țărâna ușoară, Doamne-ajută, la toată lumea.

În T0, statul îți acordă două șanse, cât poate nu ți-a acordat în toată viața ta, nici când erai la școală, nici mai târziu, când nu mai erai la școală, apoi când ai fost luat pe sus ca martor semi conștient la o găinărie măruntă sau hai și mai târziu, când te-au băgat, în sfârșit, cu o bucurie meschină, după gratii, ca și cum ai fi fost ultima piesă dintr-un puzzle de două mii de piese. De altfel, o piesă previzibilă, poate chiar monocromă. 

Întâi trage în aer, deasupra capului lui, de fapt nu fix deasupra, că o parte din el, o fracțiune sensibilă ca puful de pe gâtul unui puișor de găină, partea pe care i-o cunoaște în adâncă intimitate doar nevasta, sau uneori mama, se teme de parșivitatea ascunsă a glonțului, care l-ar putea pedepsi, ricoșând într-o aripă de pasăre sau o margine de balcon și apoi izbindu-l direct în frunte, că ce ți-e scris, în frunte ți-e pus. 

Așa că primul glonț îl trage într-o diagonală a creștetului capului său, cu mai multă teamă decât atunci când îl declanșează pe al doilea, la o distanță de câteva secunde, când arătătorul se împinge cu o poftă animalică în trăgător, îl trage spre interior, așa cum un corp primește cu râvnă un alt corp, un trup alt trup, nevoia cu care mâinile delicate, translucide de femeie, trag în sine corpul greu, opac, de bărbat. Glonțul al doilea țâșnește spre tălpi.

Glonțul al treilea are dreptul la picioarele tale și mai sus, acum depinde de plăcerea fiecăruia de a străpunge, ireversibil carnea altcuiva, de a-și lăsa urma în el.

Unu, doi, trei. Unu a găurit un geam, care a țipat scurt și s-a spart în mii de cioburi strălucitoare, un covor de lacrimi de diamant. Doi a făcut scântei, trasând dâre luminoase pe asfalt și-apoi oprindu-se, dureros, în blana unei pisici gestante. Trei a intrat în O, din LOVE, de sub egal, de sub Corina, de sub plus, de sub Mihai, de pe copac. Scoarța a eliberat, cu un suspin, un miros prăfos de lemn de vechi. Copacul era putred pe interior, așa cum sunt majoritatea oamenilor.

Și eu sunt putred, acum sunt putred de bogat. Am plaja mea, goală și strălucitoare, fiecare grăunte de nisip costă cât o planetă, cât un corp ceresc sau chiar cât o constelație. Și am marea mea, care miroase a sare și iubire, a soare și libertate, a mâncare și a apă și a odihnă și a tot. A tot ce-mi trebuie, a tot ce am nevoie ca să termin de trăit. Și pe plaja mea, cu vedere la marea mea, care-n generozitatea ei nețărmurită primești în sine pe cerul meu și nu le mai ghicești conturul, pe plaja mea am casa mea, cu o gaură-n acoperiș, că eu nu mai vreau, până mor, să-mi petrec încă o noapte, fără să văd cerul.

Și eu sunt putred, acum sunt putred de bogat. Am plaja mea, goală și strălucitoare, fiecare grăunte de nisip costă cât o planetă, cât un corp ceresc sau chiar cât o constelație. Și am marea mea, care miroase a sare și iubire, a soare și libertate, a mâncare și a apă și a odihnă și a tot. A tot ce-mi trebuie, a tot ce am nevoie ca să termin de trăit. Și pe plaja mea, cu vedere la marea mea, care-n generozitatea ei nețărmurită primești în sine pe cerul meu și nu le mai ghicești conturul, pe plaja mea am casa mea, cu o gaură-n acoperiș, că eu nu mai vreau, până mor, să-mi petrec încă o noapte, fără să văd cerul.