Și-atunci i-am spus, și ce dacă e frig de îngheață apele?
E o zi oribilă să fii singur, așa că am lăsat ferestrele deschise larg
și am poftit să intre prin ele musafiri de tot felul
pe care nu trebuie să-i declar și nici vecinii nu mă reclamă
pentru prezența lor și zgomote pe scara blocului.
Primul a venit șuieratul vântului, dintotdeauna a fost
un pic cam prea strident, dar e băiat bun, fără îndoială
și freamătul frunzelor, mai discret și plin de tot soiul
de semnificații cărora le ghicești sensul doar noaptea
și ar mai fi și amăruia dulceață a gutuiului, care trosnește
și pocnește, căci e bătrân și încăpățânat să care
cu fiecare an ce trece tot mai multe gutui pe cupola sa,
așa cum și eu strâng an de an fobii, tulburări și traume.
Anul ăsta am primit apeirofobia care îmi îngheață sângele
chiar și când văr coloana infinitului, nici nu mai zic
ce mi se întâmplă când văd cerul, noaptea și pe lângă asta
o ecmnezie acută, pot să jur uneori că încă am optsprezece ani
sau mai puțin, mult mai puțin, nici nu știu, care e vârsta la care
altcineva se ocupă de lucrurile esențiale din viața ta?
și ar mai fi și o mică teamă de a fi singură sau uitată sau amândouă
culeasă, sigur, din copilărie, poate așa se explică dorința mea
de a mă înconjura mereu de oameni.
Ce dor îmi e de petrecerile mele cu oameni mulți, mi-e dor
să stau cu toți și cu nimeni în mod special, nici nu simt
că a mai trecut un an, cu toată singurătatea asta la geam.
Ar fi trebuit să-l închid, totuși, fără să-mi dau seama
s-a făcut prea frig, un ger cumplit, de ne-au înghețat
până și cuvintele și uite cum liniștea
le-a acoperit pe toate.
Sursa imaginii: Unsplash
Dacă îți place ce scriu, mă poți susține cu o donație prin Paypal, aici: paypal.me/chelcioaica