Și-atunci i-am spus, și ce dacă e frig de îngheață apele?

E o zi oribilă să fii singur, așa că am lăsat ferestrele deschise larg

și am poftit să intre prin ele musafiri de tot felul

pe care nu trebuie să-i declar și nici vecinii nu mă reclamă

pentru prezența lor și zgomote pe scara blocului.

Primul a venit șuieratul vântului, dintotdeauna a fost

un pic cam prea strident, dar e băiat bun, fără îndoială

și freamătul frunzelor, mai discret și plin de tot soiul

de semnificații cărora le ghicești sensul doar noaptea

și ar mai fi și amăruia dulceață a gutuiului, care trosnește

și pocnește, căci e bătrân și încăpățânat să care 

cu fiecare an ce trece tot mai multe gutui pe cupola sa, 

așa cum și eu strâng an de an fobii, tulburări și traume.

Anul ăsta am primit apeirofobia care îmi îngheață sângele

chiar și când văr coloana infinitului, nici nu mai zic

ce mi se întâmplă când văd cerul, noaptea și pe lângă asta

o ecmnezie acută, pot să jur uneori că încă am optsprezece ani

sau mai puțin, mult mai puțin, nici nu știu, care e vârsta la care

altcineva se ocupă de lucrurile esențiale din viața ta?

și ar mai fi și o mică teamă de a fi singură sau uitată sau amândouă

culeasă, sigur, din copilărie, poate așa se explică dorința mea

de a mă înconjura mereu de oameni.

Ce dor îmi e de petrecerile mele cu oameni mulți, mi-e dor

să stau cu toți și cu nimeni în mod special, nici nu simt

că a mai trecut un an, cu toată singurătatea asta la geam.

Ar fi trebuit să-l închid, totuși, fără să-mi dau seama 

s-a făcut prea frig, un ger cumplit, de ne-au înghețat

până și cuvintele și uite cum liniștea 

le-a acoperit pe toate.


Sursa imaginii: Unsplash


Dacă îți place ce scriu, mă poți susține cu o donație prin Paypal, aici: paypal.me/chelcioaica