De ce ești așa de abătut în dimineața asta? m-a întrebat
punându-și mâna pe umărul meu, cu grijă, de parcă
m-ar fi învelit cu o pătură călduroasă, apoi a luat loc
pe scaunul liber de lângă mine, pe terasa barului
de unde priveam cum apune soarele, cu aceeași nepăsare
cu care apunea în fiecare zi, fără excepție, se topea
în orizont, se scălda în întuneric, se pierdea treptat
devenea doar o impresie a luminii și căldurii de peste zi,
nu-i păsa că eu eram acum un om distrus, că toate
melodiile pe care le auzeam în surdină de la barmanul
bătrân mă rupeau, mă frângeau ca pe o pâine din scriituri,
mă tulburau mai rău decât ar putea fi vreodată lacul
din fața ochilor mei, în care se reflecta blândă lumina apusului
nu știu, nu știu, nu știu, repetam ca un copil, ca să îmi fixez
în minte înțelesul cuvintelor, mă legănam sub atingerea lui
de cât de mult îmi doream să mă aline, am stat o vreme
în tăcere și a făcut un semn scurt barmanului, care ne-a adus
cu pași înceți și măsurați două ginuri, au gust de toamnă,
mi-a explicat bunul meu prieten, o să-ți facă bine, a mai spus,
apoi a plătit dublu pentru ele și barmanul i-a mulțumit
cu o încuviințare atât de înceată a capului, că părea
că are gâtul scrântit, mai degrabă decât o simplă spondiloză,
de care ne facem vinovați cu toții după un timp, abia
la al doilea pahar am început să vorbesc: e de parcă ne-am început
iubirea cu șapte-doi de culori diferite și tot ce facem e să blufăm,
e ca și cum mi-aș ține echilibrul pe marginea unei lumi
în flăcări și ea mi se aruncă în brațe, țipând: salvează-mă,
e exact tot ce urăsc mai mult, îmbrăcat într-un chip pe care
nu pot decât să îl iubesc, ia asta mai bine, am auzit
la ureche în dreapta mea, era barmanul, cu un pahar
de scotch auriu, încărcat de cuburi de gheață lucioase
aburind paharul de sticlă groasă, atât de rece la atingere,
că părea fierbinte: bea-l pe tot, până-ți aduc eu altul,
are gust de inimi frânte.
Sursa imaginii: Unsplash
Dacă ți-a plăcut, scoate-mă o cafea virtuală, via Revolut: 0729107614