Autor: Elena Ferrante

Titlu: Zilele abandonului

Recenzie în 7 rânduri: 

Olga este părăsită de soțul ei, Mario, după 15 ani de căsătorie, are 38 de ani și doi copii, Otto, un câine lup pe care îl și ucide, din greșeală, cu insecticid, în apogeul rapidului ei declin fizic, moral și mai ales mental, are o aventură cu vecinul ei mai în vârstă, Carrano, un tip grizonat de vreo 50 de ani care cântă în orchestră, își îndepărtează prietenii cu dorința obsesivă de a afla cât mai multe detalii despre noul cuplu, cine e ea, unde locuiesc, în timp ce e urmărită de amintirea din copilărie a unei vecine pe care a detestat-o pentru exact aceleași păcate pe care le are ea acum, pentru decădere, lipsa de mândrie și hotărârea de a-și pune capăt zilelor.

Ce mi-a plăcut: șuvoiul de cuvinte, hai bine, înjurături, crud, ca o furie lichidă

Cu ce am rămas: scriitoarele care sunt și mame își vor învinovății copiii pentru lipsa lor de succes; pastele cu cioburi din neglijență și teama exagerată că Olga vrea să îl ucidă, când ea, de fapt, voia să îl recâștige

De la ce ai putea sta treaz noaptea: atunci când sunt rănite, toate femeile devin mahalagoaice cu gura spurcată; mintea e sadică, țese în detaliu scenarii de dragoste în care celălalt te înșeală; dacă atunci când te prăbușești nu e nimic, nici măcar abis, de ce să-ți mai fie frică?; minciunile spuse copiilor dintr-o familie destrămată: tatăl vostru nu mai are nevoie de noi; dorința de a răni cu o forță de zeci de ori mai mare decât iubirea care a precedat-o; teama unei femei părăsite că miroase a femeie singură, nefolosită  


Sursa imaginii: Google images


Dacă îți place ce scriu, mă poți susține cu o donație prin Paypal, aici: paypal.me/chelcioaica