Presupun că asta înseamnă că ne luăm adio
unul de la celălalt, împreună cu toate posibilitățile
unei vieți mulțumitoare împreună, unor nopți în care frigul
nu există și luna se ascunde rușinoasă printre nori,
unor orașe obscure, cu clădiri în paragină,
ale căror construcții monotone, figuri și forme banale
nu sunt altceva decât o ofensă pasivă pentru ochi,
unor izbucniri nervoase, în miezul zilei
în mijlocul drumului, în toiul discuțiilor absurde
despre ce ne dorim cu adevărat de la viață,
despre ce ne fură somnul nopți la rând
despre Dumnezeu, viața de apoi, iubire și speranță,
unor lacrimi care capătă sens doar privite de celălalt,
unor momente cinematografice imprimate pe retină,
unor drumeții pe munte și unor tăvăliri în iarbă,
unor citate prost atribuite, ca splendoare în iarbă
…cu privirea pierdută și fără șosete, unor zâmbete,
unor ridicări din sprânceană, unor degete atinse
ca din întâmplare, unor pahare în plus și unor scuze
în minus, presupun că asta a fost tot, mulțumesc
pentru atenție, te rog revizitează acest poem
când te simți cu adevărat singur.
Sursa imaginii: Unsplash
Dacă îți place ce scriu, mă poți susține cu o donație prin Paypal, aici: paypal.me/chelcioaica