Şi probabil toată lumea se întreabă, ca în melodie, who the fuck is alice? Alina e cea mai bună prietenă a mea. Nu mai mustăciţi voi, all the single ladies, „nu există, hihihi, prietenie între un băiat şi o fată hihihi”, doar pentru că „cel mai bun prieten” al uneia dintre voi (tipic femeilor, „i s-a întâmplat prietenei prietenei verişoarei mătuşii mele, e treabă sigură”) te-a ciupit de fund, în „sleazy bar nr 1” de la tine din „bario”, după ceva prea multe pahare de bere, sau ce-aţi băut voi acolo, şi tu aprinsă toată de pasiune te-ai apucat să-l pupi. Eu şi Alina suntem prieteni de când sugeam la tâţă, pentru că mamele noastre au fost şi ele cele mai bune prietene încă din liceu: noi continuăm dinastia, nu ne-am apucat să ţesem povestioare demne de acasă tv-„dar ăsta e destinul!”, ci ne-am jucat de mici împreună, eu pentru ea o simplă fata şi ea pentru mine, băiat. Nu a fost subiect pe care să nu-l discutăm şi datorită ei am învăţat să înţeleg că nu pot să înţeleg femeile şi că lor le place asta chiar foarte mult şi se chinuie ca situaţia să rămână aşa, am învăţat cum să fac o ciorbă bună şi o friptură la tavă, cremă de zahăr ars şi diverenţa între absorbante zilnice şi tampoane. Ea a învăţat cum să aleagă o maşină şi cum să instaleze windowsul şi diferenţa între one-night stand şi relaţie pur şi simplu. Pentru că toate femeile sunt uşuratice şi toţi bărbaţii porci, noi am ştiut cum să evităm situaţiile în care vreunul din noi ar putea să revină la natura primară: unul lângă altul, eram fiinţe fără sex, nişte plante vorbitoare. Ne-am apărat întotdeauna, reciproc, de femei proaste şi bărbaţi neserioşi. Prima greşeală pe care am făcut-o, fără să vreau, a fost: „Marius, ea e Alina”, „Alina, el e Marius”.