Mi s-a întâmplat lucrul acela despre care vorbește Și suferă toata lumea; mergeam în treaba mea în ritm Cu viermuiala altor zeci de oameni, mă mișcam în matrice De colo spre dincolo, copleșit de mulțimea de chipuri Prea frumoase, prea urâte sau prea banale când grupul s-a oprit La semafor și-atunci mi-am surprins reflexia În geamul uneia dintre clădiri Era așa departe că mi-a luat minute în șir să mă prind Că eram eu și nu altul și atunci când…
De unde stă acum, nici măcar lornieta nu-l mai poate ajuta Se vede pe chipul lui că și-a părăsit loja, și-a părăsit iubita Și-a părăsit familia și prietenii, trecutul și viitorul E mâna altcuiva cea care mângâie absent gâtul alb E ambiția altcuiva cea care va duce mai departe afacerea familiei Și-a părăsit orașul și țara, probabil va fi nevoit Să-și părăsească însăși viața, tot ce are e prezentul Și o înștiințare că e așteptat pe front, în lentila lornietei…
Post Valentine’s Day și Dragobete suntem liberi Să ne lingem rănile și să ne întoarcem la vechile noastre obiceiuri Să suspinăm și să batem apropouri despre ce ne dorim cu adevărat, Să dăm drumul la muzică, deloc întâmplător La radio e o melodie care te îneacă în tristețe și lacrimi, Să dansăm pe ea singuri, sub lumina lunii Cea care atenuează contururile și neplăcerile de peste zi Așa cum tot singuri ne-am mai simțit de atâtea ori În nopțile când…
Ce frică îmi e să scriu, cuvintele au darul și păcatul De-a face totul real, vreau să-mi păstrez privilegiul Să scriu despre păsări și dragoste, dar sunt paralizată de frică Distanța se micșorează și oamenii mor, steaguri flutură, Fără să reușească să alunge gloanțe și rachete, pământul Se fărâmițează sub noi, lucrurile își dezvăluie imaterialitatea Ce e palpabil din tot ce ai? Ce e mai important decât pacea? Unde poți să te refugiezi? Nici măcar nu mi-am dat seama până…
Nimeni nu e mai singur decât Dragobete, Fiul Babei Dochia, vestitorul primăverii, Ales pentru bunătatea lui nesfârșită să fie gardianul iubirii, Dar pedepsit să n-aibă răgazul să se bucure el însuși de ea, Veghind tineri și tinere care-și oferă ghiocei atunci când se curtează, Pentru ca mai apoi să se calce pe picior Disputându-și supremația în relație, toate astea În timp ce e condamnat să asculte cântecul înnebunitor Al păsărilor care-și construiesc cuibul – totul e adevărat Am citit pe…
Cred că ești cam idiot,Gândeam, dar nu i-am spus-o psihoterapeutului meuCând reformulându-mi problemaA redus-o într-un mod stupidCred că sufăr de nefericireAdică ești nefericitNu tocmai. Am spus că sufăr de nefericireȘi din întâmplare cunosc o grămadă de oameniNefericiți care o duc binemersiCred că ești bătut în capAr fi trebuit să-i spun și cu astaSă salvez mulți alți pacienți așteptând la ușăDe imbecilitatea lui colosalăAtunci când mi-a propus să merg la un workshopDespre cum să fim fericițiFericirea înseamnă să accepți că nu…
Iubesc atât de mult să visez, mi-aș pierde zile întregi Uitându-mă la lumea în care am ajuns, pe care mintea mea A creat-o din atâtea lumi posibile, nu m-aș plictisi niciodată Stomacul nu mi-ar cânta cântecul foamei și ochii mei N-ar fi niciodată cârpiți de somn, mi-aș aduce cu mine Chiar și agenda, aș nota tot, nu vreau să pierd nimic Dar până atunci, tot ce mi-a rămas de azi-noapte E impresia unui cer albastru-zăpadă, în mijlocul căreia e o…
Nu mă întreba ce planuri am, nu are niciun rost Nu plănuiesc să mă căsătoresc prea curând Sunt încă sănătos și am destule opțiuni și soția A fost mereu pentru mine ceva ce are altul Am preferat mereu Femeia, misterioasă și complexă Orice ai nevoie și nimic din ce poți obține Cu ușurință, alunecoasă ca o umbră Chiar dacă toată lumea știe că dimineața umbrele dispar Și nu lasă nimic în urmă Poate e mai bine așa sursa imaginii: Unsplash
Sting toate luminile și trag perdelele peste tot, Închid ușile și le spun toate gândurilor mele rătăcite Să tacă, în semn de respect pentru tot timpul care a trecut Mă întind pe canapea fără speranța că o să simt confortul Sticle de tot soiul sunt stivuite la piciorul mesei Mirosul lor e suficient să mă ia amețeala; am nevoie De tot ajutorul când te revăd pe ecranul memoriei mele, Așa cum erai acum zece ani, calculând integrale nedefinite Dând din…
I once met a painter and fell in love with him In an instant. God, he was such a peculiar man He only painted locals, living in the house their grandparents parents Also loved, doing mundane chores, having ordinary gestures Casually cursing in their mothers tongue He’d stare at them for hours, overwhelmed by awe, spend Days on end painting their common faces He’d say: I hope one day people start loving themselves As much as they renounce imitating others…
