1.”Opinia publică”- un concept ambiguu (definirea şi încadrarea conceptelor, pluriperspectivism)

Nu este niciun secret faptul că “opinia publică” este un concept ambiguu, sau după cum afirmă Keith R. Sawyer, “concept alunecos”1.

Un alt punct de vedere care susţine această afirmaţie este cel al lui Kurt W. Back: “Opinia publică poate fi privită ca o parte integrantă a societăţii; ea este reprezentată printr-o varietate de metafore, precum cor, voce a Divinităţii, a destinului… Aceste metafore şi relaţiile lor cu organizarea social sunt demne de luat în considerare în construirea teoriei opiniei publice(1988).”2

Să aprofundăm conceptul de “Vocea Divinităţii, întrucât este foarte interesant: în Antichitatea greacă democraţia directă, presa plasa opinia publică în centrul sistemului politic.

2.Precizări etimologice şi istorice

Termenul “public opinion” este preluat din limba engleză. Etimologic, provine din limba latină: “opinio”, derivat de la “opinari” (a exprima o opinie), înseamnă părere, credinţă, gând, presupuneri, iar “publicus”, derivat de la “populus”, înseamnă popor.

Cât despre aspectul istoric, se poate menţiona punctual de vedere al lui Phillips W. Davison(1958), cu privire la diferenţa dintre semnificaţiile opiniei publice de-alungul timpului: “În scrierile din Antichitate şi Evul Mediu, când de menţionează opinia publică, se face referinţă la ceva cu caracteristici mistice şi divine. În primele scrieri moderne, opinia publică este privită ca fiind ceva perceptibil, dar nedefinibil. Se relevă, de regulă, unul dintre cele două aspect ale ei: consensul unui număr mare de oameni, pe de o parte şi forţa pe care o exercită acest consens, pe de altă parte.”3

În scrierile româneşti. termenul “opinie” a apărut la începutul secolului al XVIII-lea: “Foletul novel. Calendar pentru anul 1703”- “Se munceşte a birui opinia acelui mare cu stricarea credinţei miniştrilor săi. O câte nebunii născu, de un cap ce zice: Aşa voiu!”4

3.Rolul mass-media

Este sintetizat de James Bryce(1888): “Presa, în particular ziarele, constituie organul suprem al opiniei publice”5. În plus, “zierele sunt puternice în trei moduri: ca naratori, ca avocaţi, ca bogaţi conducători”. 6

Funcţiile mass-media sunt: cristalizarea opiniilor individuale şi de grup, construirea curentelor de opinie, medierea între opinia publică şi guvernare şi modificarea opiniei publice, adesea prin manipulare

4.Definirea conceptului

Manipularea constituie obiect de studiu din mai multe perspective: juridică, etică, politică, psihologică, sociologică, dar poate cel mai mare impact, lesne de observant în stânga şi în dreapta, în piaţă şi la serviciu, pe stradă şi la cafenea este manipularea în industria comunicării.

Probail cea mai accesibilă modalitate de a înţelege cu adevărat semnificaţia cuvântului “manipulare” este prezentarea opiniilor specialiştilor. Sau este şi aceasta strategie de manipulare?7

Conform lui Pierre Lenain, “Toate societăţile comport o parte important de manipulare: relaţia(fiducea) între guvern şi guvernanţi este în mod necesar obiect al manipulărilor, nici un guvern nu se poate dezinteresa de controlul “opiniei”, încercând să o influenţeze, să o modeleze, să o formeze; fie că manipularea este pe termen scurt, fie că este pe termen lung, politica presupune intervenţia asupra imaginarului politic al partizanilor, utilizând ficţiuni, iluzii, o retorică special, adevăruri pe jumătate, disimulare, calomnie, zvonul, capcanele, Şi conjunctura politică este ţesută de mii de acţiunui eteroclite, majoritatea şi opoziţia jucând fiecare un rol complex, care se abate perfect de la calea cea bună”.8

Peter Burnell şi Andre Reeve(1984) consideră că politologul britanic A. Ware(1981) a realizat una dintre cele mai clare şi mai concise analize a conceptului de manipulare.

Astfel, când vorbim despre manipuare, vorbim despre:

  1. Preferinţele persoanei B, stilul de viaţă, ceea ce alege într-o anumită circumstanţă, judecăţile privind alegerile făcute sau intensitatea aderenţei la aceste alegeri sunt diferite de ceea c ear fi fost dacă A nu ar fi intervenit.
  2. A limitează alternativele pe care B le poate adopta sau structurează alternativele, astfel încât ca să crească probabilitatea alegerii unei anumite alternative şi să se reducă şansele alegerii altor alternative.
  3. B nu cunoaşte sau nu înţelege modul în care A afectează alegerile sale
  4. A poartă responsabilitatea morală pentru structurarea alternativelor propuse lui B.

În contextul preocupărilor noastre, avem în vedere manipularea opiniilor, respective a aditudinilor şi prin aceasta manipularea comportamentelor.

Probabil punctual de vedere cel mai sintetizator îi aparţine lui Septimiu Chelcea: “termenul de manipulare designează acţiunea de schimbare a opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor prin expunerea la megaje a perosanelor şi gruăurilor umane în vederea atingerii unor scopuri dorite de altconeva (persoane, organizaţii) fără aplicarea constrângerilor fizice şi fără conţtientizarea discrepanţei dintre scopurile îndepărtate ale persoanelor şi grupurilor ţintă şi scopurile îndepărtate ale celor care exercită influenţa.”9

5.Tehnici de manipulare

“Piciorul-în-uşă” a fost propusă, analizată şi verificată experimental de către Jonathan L. Freedman şi Scott C. Fraser la jumătatea anilor ’70 ai secolului trecut şi presupune să le ceri potenţialilor clienţi la început puţin, pentru ca , în final să obţii ce ţi-ai dorit.

Desigur, s-au propus modalităţi pentru îmbunătăţirea tehnicii. Teoria “Autopercepţiei”, formulată de Daryl J. Bem, 1972 spune că pe măsură ce solicitarea iniţială este mai mare, schimbarea autopercepţiei creşte la rândul ei, dar în urma unui experiment, această teorie a fost respinsă.

În schimb, s-a descoperit condiţia favorabilă a înregistrării eficienţei: similitudinea solicitărilor, precum şi punctual slab al tehnicii: artificialitatea, dată de faptul că subiecţii sunt contactaţi telefonic.

“Uşa-în-faţă” este o tehnică de manipulare ce a apărut în 1975 în studiul “A reciprocal concession procedure for induving compliance: the door-in-the-face technique” aparţinând lui Robert B. Cialdini. Principiul fundamental este de a cere mult de la început pentru a obţine apoi mai puţin, exact cât ţi-ai propus. Pentru a avea success, solicitările successive trebuie făcute de aceeaşi persoană, să aibă acelaşi beneficiar, un character personal, face-to-face şi intervelul dintre solicitări să nu fie prea mare, conform cercetărilor psihologice din 1998,2001.

 Joule R. V. şi Beauvoir J.L. 1987-1997 extind explicaţia din spatele strategiei: refuzul unui lucru extrem rareori este urmat de un alt refuz acordat aceleiaşi persoane, deoarece intervine dorinţa de concesie, ca urmare a presiunii resimţite.

            Tot Robert B. Cialdini este cel care a formulat şi “ Mingea la joasă înălţime”, în 1978, ce urmăreşte “obţinerea deciziei pentru acţiune din partea unei persoane, fără  ca aceasta să cunoască costul real al acţiunii sau luând în calcul un avantaj fictive. În ciuda informaţiilor ulterioare, oamenii tind să-şi menţină deciziile iniţiale.”10

 Cu siguranţă, “Contexutalizarea situaţiei” a reprezentat o adevărată revoluţie în teoria comunicării, prin prisma trecerii de la funcţionlitatea inginerească a comunicării(emiţător-receptor) la aprofundarea a ceea ce este, de fapt comunicarea: “Comunicarea nu mai este privită ca o construcţie de sens pe care lucrurile îl capătă pentru oameni”11.

“Informarea despre opinia publică” sau “Prezentarea în mass-media a sondajelor de opinie” este o tehnică de manipulare a cărei  semnificaţie este sintetizată în 1991 de către P. Ligrenzi în urma unui experiment: Modul în care alegem să rezolvăm anumite probleme este dictat de soluţiile publicate ale minorităţii sau majorităţii. Altfel spus, este crucial ca pentru eficienţa unei reclame, să fie prezentate mărturiile reprezentanţilor grupului din care facem parte, în detrimentul specialiştilor.

 Să vorbim acum despre o tehnică de manipulare a cărei utilitate în domeniul mass-media a fost descoperită cu mult după ce a fost utilizată în şedinţele de partid ale totalitarismului communist. Se numeşte “Turul mesei” şi a fost gândită de Jean-Claude Abric în anii 1999-2002.În cadrul unor şedinţe sau conferinţe, organizatorii vor introduce angajaţi printre participanţi. Discursurile acestor falşi participanţi vor fi prezentate primele(opinii favorabile companiei), în număr de 3-4 şi vor influenţa participanţii autentici care, la rândul lor, vor fi gata să accepte cerinţele organizaţiei şi îi vor promova valorile.

“Profeţia autorealizatoare implicită” acţionează la nivelul conştiinţei, un “effect placebo iluzoriu: placebo pentru că se bazează pe expectaţii şi iluzoriu pentru că este real”(Anthony R. Pratkanis 1998) ce are la bază Teorema lui Thomas: “Dacă o persoană defineşte situaţiile ca reale, atunci ele sunt reale în consecinţele lor.”12

6. Opinia personală şi concluzii

Din punctual meu de vedere, incertitudinea cu privire la ceea ce înseamnă, de fapt opinie publică, nu este nimic îngrijorător. Ba mai mult, este o dovadă a flexibilităţii sensului şi a capacităţii de a cumula de-a lungul timpului noi şi noi semnificaţii. Cu siguranţă, opinie publică nu este folosit cu acelaşi sens cu care a fost folosit acum zeci de ani şi nu va fi folosit cu semnificaţia pe care noi o intuim acum peste o sută de ani.

Poate conceptul de opinie publică nu va mai exista deloc pentru că indivizii vor semăna din ce în ce mai mulţi până ce vor fi identici şi simplul termen “opinie” va fi golit de semnificaţie.

Nu voi încerca să ofer o definiţie personală, pentru că nu am autoritatea necesară şi chiar de aş avea-o, şansele sunt ca semnificaţia să nu depăşească diletantismul pe care aş fi încercat cu tot dinadinsul să îl evit. Efortul generaţiilor care s-au confruntat cu această dilemă trebuie recunoscut: “generations of philosophers, jurists, historians, political theorists, and journalism scholars have torn their hair in the attempt to provide a clear definition.”13

În această analiză, cel mai mult voi insista asupra manipulăr opiniei publice. Nu voi nega faptul că publicul se află în circumstanţele propice de a fi manipulate; nu spun că o merită, doar că nu are resursele necesare pentru a combate manipularea. Problemele publicului se referă la superficialitate (lipsă de resurse şi competenţă) şi susceptibilitate( la tirania majorităţii, persuasiune şi dominarea de către elite)14, dar de multe ori publicistul şi publicul au forţe egale. Sau cel puţin se potrivesc, sunt făcuţi unul pentru altul. Cel mai bun publicist are publicul său şi nu poate manipula pe cineva din exteriorul grupului. “Nu s-ar putea spune că, dacă fiecare ziarist consacrat îţi formează publicul, un public mai numeros îşi poate crea la rândul său publicistul_ Această ultimă propoziţie e mult mai puţin adevărată decât prima: există grupuri foarte numeroase care, timp de mulţi ani, nu reuşesc să descopere scriitorul adecvat orientării lor reale. Este cazul lumii catolice în prezent.”14

 Consider că percepţia lui Tarde asupra relaţiei public-ziar (publicaţie) reflectă cel mai bine realitatea. Sunt în deplin acord cu concepţiile sale referitoare la acest aspect. Publicul şi publicistul au într-adevăr o relaţie, un fel de contract de fidelitate. Publicistul recurge la seducţie şi vorbe dulci pentru a convinge publicul să-i rămână fidel, dar decizia îi aparţine numai şi numai publicului. Ca un adolescent ameţit de imaginea unei poveşti de dragoste perfecte, publicul e în căutarea unei publicaţii „pe sufletul său”.”Unul a găsit un ziar pe placul său, care îi flatează prejudecăţile sau pasiunile, celălalt, un cititor pe gustul său, docil şi credul, pe care îl poate înfluenţa uşor prin câteva concesii făcute parti-pris-urilor sale, similare precauţiei retorice a vechilor oratori.”

În schimb, nu pot nega existenţa unor concepţii lipsite de actualitate. Nu mai există astăzi, indivizi care să aparţină unui singur ziar sau cărţi. Informaţia este putere. Singurul mod de a obţine informaţie şi implicit putere, este să citeşti cât mai mult şi să fi receptiv tuturor surselor de informaţie: cărţi, ziare, reviste etc. Astfel, zicala „ e bine să te fereşti de omul unei singure cărţi”15 nu mai conţine niciun pericol, deoarece acest tip de om nu mai există. De asemenea, faptul că fiecare ziar are o trăsătură specifică pentru care toate celelalte aspecte şi tematici sunt „sacrificate”16, nu mai este valabil şi în zilele noastre, deoarece se încrearcă promovarea unui echilibru sau cel puţin existenţa tuturor categoriilor de informaţii: monden, sănătate, sport, recomandări, vreme, horoscop, etc. Cu toate că se insistă mai mult pe can-can şi monden într-un ziar tip can-can, celelalte aspecte nu sunt excluse.

Un lucru este cert: cititorul (publicul) este conştient de manipularea sa de către publicist, dar nu o poate evita, pentru că înainte de a identifica cu adevărat o metodă, una nouă  se pun e în practică. Şi de ce să o evite, de fapt, dacă acest lucru îi place atât de mult? Îi place efortul depus de publicist pentru a-l convinge să cumpere un anumit produs, să ţină o anumită dietă sau să meargă la un concert de jazz  şi chiar şi de acest moft al cititorului, publicistul profită cât poate de  mult.

7.Note de subsol

1. Chelcea, Septimiu, Opinia publică. Gândesc masele despre ce şi cum vor elitele?, Editura Economică, 2002, Capitolul  “Opinia publică”-un concept ambiguu

2.Idem

3. Chelcea, Septimiu, Opinia publică. Gândesc masele despre ce şi cum vor elitele?, Editura Economică, 2002, Capitolul  “Precizări etimologice”

4.Idem

5. Chelcea, Septimiu, Opinia publică. Gândesc masele despre ce şi cum vor elitele?, Editura Economică, 2002, Capitolul  Rolul mass-media

6.Idem

7. Chelcea, Septimiu, Opinia publică. Gândesc masele despre ce şi cum vor elitele?, Editura Economică, 2002, Capitolul Manipularea: o perspectivă psihosociologică

8. Idem

9. Ibidem

10.Ibidem

11. Chelcea, Septimiu. (2006). Opinia publică. Strategii de persuasiune şi manipulare. Bucureşti: Editura Economică  (Mucchielli, A., 2000-2002)

12. Chelcea, Septimiu. (2006). Opinia publică. Strategii de persuasiune şi manipulare. Bucureşti: Editura Economică

13 Noelle-Neuman(1984), Public opinion, Problems of Public Opinion, pp 5

14. Tarde, Gabriel, Opinia şi mulţimea, Comunicare.ro, Bucureşti, 2007 [1901], cap. 1 (Publicul şi mulţimea), pp 32

15. Idem

16. Ibidem

8.Bibliografie

1.Price, Vincent, Public Opinion, Newbury Park, Sage, 1992, pp. 1-22.

2.Tarde, Gabriel, Opinia şi mulţimea, Comunicare.ro, Bucureşti, 2007 [1901], cap. 1 (Publicul şi mulţimea).

3.Chelcea, Septimiu Opinia publică, Gândesc masele despre ce şi cum vor elitele?, Editura Economică, 2002

4.Chelcea, Septimiu. (2006). Opinia publică. Strategii depersuasiune şi manipulare. Bucureşti: Editura Economică.