Polițistul meu, vânătorul meu, a ratat și unu și doi și trei. Bărbia dublă îi tremura nevrotic, în tandem cu cartilajul moale al genunchilor și cu pleoapele întinse ca pielea de pe tobă, închise peste irișii bleu, anemici, spălăciți și culminând cu gene scurte, rare și firave, ca ale unui nou-născut. Gâfâia, și pipăia cu degetele mâinii libere aerului dimprejuru-i, ca atunci când era mic și încerca să prindă fluturi cu mâinile goale. Interiorul îi palpita, organele îi fremătau, în convulsie, alergatul nu-i făcea bine deloc. 

Dar nu de-asta era acum îngenunchiat în fața aerului despuiat, a mirosului de migdale amare al eșecului și amâna, trăgea de timp ca de guma de mestecat până să deschidă ochii și să vadă că a greșit, că nu merită încrederea căpitanului, că nu merită încrederea nimănui, că nu merită nimic din ce-i bun și frumos în viață. Erau și alții burtoși, cefoși și slabi la alergat, nu era singurul, pentru că și căpitanul își alesese echipa după chipul și asemănarea sa, copii bătrâni și hrăniți cu prea multă mâncare și prea puțină dragoste. Deci nu era asta. 

Era vederea lui slabă, erau ochii plini de ceață și neputință, ca o pereche de ochelari cu lentile aburite. Era defectul lui de fabricație, de care nu spusese nimic și nici nu l-a verificat nimeni, se apăra el, în gândul lui, terenul mereu fertil, îngrășat cu îndoială, pe care se duceau zi de zi bătălii, între el și el însuși.

La examen a uitat să spună că nu vede bine, că e miop. Purtase un timp ochelari, când nu era după el, ci după voia bunicilor care-l aveau în grijă și de care ne povestea cu mult dor. Se înmuia ca o piftie uitată pe masă când depăna amintiri cu porci pârliți, turte de mălai și goblenuri, obicei bizar pentru un băiat, dacă nu ar fi crescut mai degrabă de bunică. La fel ca masa compactă, gelatinoasă elibera și el un miros înțepător de usturoi, al doilea mare păcat al vieții sale, după miopie, de care nu mai știa nimeni în afară de el că bunicii au murit, și-au dat voie să moară după ce și-au aflat nepotul admis, bine, sănătos, cu trei mese pe zi și un pat numai al lui, la academie. 

A purtat ochelari 3 ani, începând chiar din prima zi de școală. Cineva, de mult, îi spusese, cineva cu părul negru și ochi ca mierea, o mândruță cu buze coapte cu miros de piersică, cu puf de piersică deasupra lor, cu ani în urmă, păreau chiar ani lumină, pe băncile unei școli:

– Io nu ies cu aragaz cu patru ochi. Jet!

Copiii sunt mai răi decât câinii turbați.

Și totuși poate nici lipsa ochelarilor n-a fost, de fapt, adevărata problemă, ci duhul blândeții, care îi stătea pe creștet ca un chipiu prea strâmt. Bunătatea e un accesoriu inutil pentru un polițist, mai ales dacă în atribuțiile lui stă scris să împuște, în caz de nevoie, un deținut care încearcă să scape și nu consimte avertismentului verbal. Așa cum poate s-a rugat el pentru mine să fiu iute de picior, sprinten, cu arcuri în călcâie, așa m-am rugat și eu pentru el să nu piardă culcușul călduros din Rahova și am aflat, peste ani că cineva mi-a ascultat ruga dezlânată, compusă din fragmente, frânturi de memorie, semn că cine veghează asupra noastră nu e-atât de pretențios. 

Burtosulului meu, vânătorului care mi-a devenit izbăvitor, i s-a mai dat o șansă, după o perioadă generoasă în exil rușinos, la rutieră. 

Dar asta nu-i povestea lui, burtoși sunt mulți, proști de buni la fel. 

Așa că să rămânem la a spune că el a greșit și eu sunt aici și gata, ghionionul unuia e norocul altuia și pe asta s-a clădit lumea asta, e lanțul trofic pentru oameni. Eu sunt aici, cu limba dezlegată, cu încheieturile libere și moi, cu pielea curată și cicatrici fine, ca niște brățări, acoperit cu pânză și sare și raze moi de soare. Mănânc fructe, pește și orez și când nu mă satur sau mi-e poftă de ceva mai dulce, o mănânc pe Violeta toată, până la os. Dar să nu scrii asta, că nu-i frumos. Am uitat că tu ești la școală.