Toate pozele, rochiile, cărţile, maniile mele au fost puse în cutii şi depozitate în pod. Adio hainelor sortate pe culori, mobilelor albe aşezate simetric, cinelor în faţa semineului şi ciocolatelor calde cu scorţişoară de duminică dimineaţă.
A urmat nunta, un eveniment restrans al carui invitati erau cateva rude, colegi de munca, staff-ul receptiei. Totul a mers conform planului. O zi perfectă.
Întâi se aud foşnete frunzelor în timp ce mireasa îşi imbracă cu grijă rochia. Domnişoarele de onoare îşi respectă temeinic sarcinile. Una dintre ele şi agăţat rochia şi mireasa, pentru o clipă a trădat un semn de umanitate: un ţipăt scurt. Slavă domnului!- pacea a fost restaurată odată cu venirea croitoresei. Docilă creatură. A îndurat tot timpul văicărelile babei-scumpa mamă a Maiei- şi s-a rugat asiduu să fie trimisă acasă cât mai curând. Nu de alta, dar soţul ei n-avea habar cât borş se pune în ciorbă, telenovela începea la 5 şi cea mică avea nevoie de rochiţă pentru serbarea şcolară. Suspinele babei încă se aud în colţul camerei. Femeia asta chiar face abuz de răbdarea celorlalţi şi de serveţelele de masă. Se resemnase demult cu gândul că va fiică-sa va rămâne fată bătrână.
Dantela belgiană atinge uşor covorul- muzică pentru urechile Maiei. Luca i-a permis toate extravaganţele de care noi n-am avut nevoie pentru a fi fericiţi.
Mirele meu, căci sufletul lui e înca al meu, o privea zambind potolit. O privea ca şi cum ar fi cumpărat o mochetă la preţ redus care se potriveşte perfect în sufragerie. O investiţie buna, fără dragoste, fara plăcere. O doza de respect, atat.
Dragul de el, căuta ochii portocalii.