În primul rand, consider că limbajul este mult mai mult decât o functie de comunicare, este o conditie cruciala in procesul de cunoastere, intrucat permite clarificarea, dezbaterea, descoperirea erorilor prin raportul la partenerul-partenerii conversatie.
Pentru a intelege totusi acceptiunea cuvantului „limbaj” este necesara consultarea dictionarului: astfel in sens „natural” Limbajul este un sistem de sunete articulate care functionează prin tradiţie ca mijloc de comunicare, dar in sens „artificial” Limbajul este totalitatea semnelor(care functionează pe baza unei convenţii) în scopul comunicarii.
Prin urmare limbajul cuprinde şi utilizarea semnelor, a simbolurilor ca o modalitate de comunicare universala, independenta de grai şi reguli.
Istoria ne vorbeste de un oarecare Frederick II de Hohenstaufen (1194-1250), imparatul Sfântului Imperiu Roman Germanic îşi propune realizarea unui experiment neconventional pentru a afla cum suna Limba originară dinaintea diferentierii de la Turnul Babel. Experimentul viza adoptarea a doi nou-nascuţi şi creşterea lor într-un mediu izolat dar dotat cu toate cele de trebuinţă supravieţuirii şi chiar bună-starii, fără a li se vorbi, în speranţa că cei doi vor comunica în limbajul original, sau cel puţin într-un limbaj propriu. Moartea timpurie a celor doi copii demonstrează importanţa existenţei unei comunicari, astfel limbajul poate fi considerat chiar o condiţie de existenţă.
În al doilea rând, cunoaşterea operează cu ajutorul conceptelor create de limbaj: deci cunoaşterea fără comunicarea realizărilor constatate ar însemna o cunoaştere fără progres: oamenii ar cunoaşte generaţii, secole de-a rândul lucruri descoperite de predecesorii lor, dar care nu au fost înregistrate.
Cu siguranţă cunoaşterea şi limbajul sunt intr-o relaţie de interdependenţă şi fiecare işi află originea în celălalt.
Lesne am putea adopta sistemul de gândire al lui William James în privinţa adevarului ”o idee este utilă întrucât este adevarată” deci „o idee este adevărată întrucât este utilă” şi în ceea ce priveşte cunoaşterea şi limbajul: Nu exista limbaj fără cunoaştere la fel cum nu există cunoaştere fără limbaj.
Conform lui Wittgenstein, gândirea se manifestă prin crearea „propoziţiilor cu sens” a căror totalitate o reprezintă limbajul,concepţie asemănătoare celei lui Broad conform căreia sarcina filosofiei, deci implicit a unei metode de cunoaştere, este preluarea, analizarea şi determinarea sensului şi relaţiilor reciproce a cuvintelor cu uz cotidian.
Cunoaşterea de sine este una din cele mai importante tipuri de cunoaştere şi cea care a dominat centrul de interese al oamenilor de-a lungul timpului. Pentru a ne înţelege comportamentul, gândirea, capacitatea de a reuşi şi în definitiv rolul în viaţă trebuie să adoptăm convingerea conform căreia „nu exista întelegere de sine care să nu fie mediată de semn, de simboluri şi de texte,comprehensiunea de sine coincide, în ultimă instanţă, cu interpretarea aplicată a acestor mediatori”(Ricoeur) şi să acţionăm conform acesteia.
Astfel este imperios necesară analizarea produselor limbajului pentru a ne cunoaşte.
În opinia mea, limbajul este fundamental în stabilirea relaţiilor sociale, chiar traiul în societate este condiţionat de exercitarea unui limbaj. Aşadar, prin creerea unui sistem logic, omul, „animal social”(Aristotel), a cărui existenţă nu ar fi posibilă în afara societaţii, deoarece în afara acesteia ar fi asemeni „mâinii de piatră”, care sustrasă corpului ar fi mână doar cu numele, fără a mai putea îndeplini funcţiile caracteristice, are nevoie de limbaj pentru a se integra în societate. Fără de limbaj, omul ar redeveni fiară, incapabil sa-şi comunice neplăcerile, să-şi rezolve problemele, să trăiască în armonie cu cei din jurul său.
Limbajul garantează nivelul intelectual al omului, astfel cu cât este mai complex şi mai inteligibil, dar eminamente precis cu atât omul este apreciat în societate pentru valoarea sa culturală. Limbajul este un indice al inteligenţei, al cunoaşterii. Astfel, un om care este capabil de cunoaştere nu va avea niciodată un limbaj sărăcăcios sau defectuos.
Limbajul este atât de permisiv(Wittgenstein) încât generează posibilităţi nenumărate de jonglare cu ajutorul cuvintelor, de extindere a cunoaşterii lor prin crearea de noi contexte favorabile, înglobează numeroase sensuri şi întrebuinţări, este produsul, mai mult chiar, este creaţia omului, întrucât ”un cuvânt are înţelesul pe care i l-a dat cineva”(Wittgenstein).
În concepţia lui Platon, cel ce se foloseţte de limbaj pentru a exprima oarecare sentiment sau faptă este condiţionat de întrebuinţarea „cum se cuvine” a cuvintelor, a înţelesurilor, aşa cum ţesătorul se foloseşte de suveică cum se cuvine, potrivit ţesutului. „Numele” obiectelor este o convenţie dar şi o corespondeţă cu realitatea. Deci, legiuitorul potriveşte „numele în chip firesc propriu fiecărui lucru”(Platon), este necesară corespondenţa cu realitatea. Asemănător, Wittgenstein defineşte propoziţia ca „imagine a realităţii”.
În concluzie cunoaşterea şi limbajul sunt funcţii dependente ale minţii umane: un om care cunoaşte simte nevoia ca şi ceilalţi să se bucure de noua descoperire, sa o discute, sa în conteste realitatea şi utilitatea.
Fără limbaj, cunoaşterea ar fi golită de sens, de fiorul descoperirii şi împărtăşirii.
Fără limbaj, existenţa umană însăşi ar fi golită de sens încăt ar fi definită prin solitudine şi frustrare cauzată de imposibilitatea de „a lăsa ceva în urma”: un cuvânt, un sfat, o taină.