O Doamne, cât am îndrăgit balconul când eram copil
era locul prin care strada îmi intra în casă,
cu întreg spectacolul ei de lumini și umbre
triluri de păsări și oameni deopotrivă, tic-tacul tocurilor
pe asfalt, foșnetul pungilor de covrigi și fluieratul golanilor
jocurile de șah și table ale pensionarilor, care de sus
păreau tot copii și ei, certându-se din nimicuri,
locul de joacă niciodată gol, cu nisipul lui fin
curgând mereu din mâini micuțe, ca într-o clepsidră,
șoaptele și râsetele, înjurăturile și cântecele.
Mult timp balconul mi-a fost și Mecca și El Camino deopotrivă
de la adăpostul lui m-am încumetat să înțeleg lumea,
am descoperit plăcerea de a privi lucrurile de la distanță
de a fi un observator tacit al lumii neobosite în goana ei
după liniște și calm, ca marea tânjind cu fiecare val
momentele scurte de odihnă pe țărm,
am descoperit gustul dulce al aerului de dimineață
îți vine să muști din el ca dintr-un măr verde
doar ca să-i lași prospețimea să-ți între în corp,
să-ți joace în piept și în stomac,
am descoperit necesitatea de a alterna privitul
pe sub fuste cu cel pe deasupra creștetelor
încercând să le pătrund oamenilor în gânduri,
gândindu-mă oare cum ar fi să trăiesc în pielea lor,
trăind o oră cu convingerea că am mai descoperit o taină
descoperind în schimb că de departe, de sus, din balcon
nimic nu e ceea ce pare.
Sursa imaginii: Unsplash
Dacă îți place ce scriu, mă poți susține cu o donație prin Paypal, aici: paypal.me/chelcioaica