– Daaaaa, sigur! … Nu mă-ntorc! … Nu! … Ba ştiu să conduc! …N-am nevoie să vii să mă iei! … Auzi, dar tu ai fost vreodată nefericit? …Ba nu ştii cum e. … Şi eu te iubesc … Nu mă întorc mă … Exact aşa zic şi eu mereu despre maică-ta! … Nu, vreau şi eu stau singură două ore fără mă bată cineva la cap într-una! … Ba-l iubesc foarte mult pe Andrei! … Nu plec de tot, ce-am înnebunit? … Las-o baltă. Sunt prea bătrână pentru asta. … Mersi. Descuie jos că ajung în zece minute. … Şi eu te iubesc. Pa-pa.

Răsucesc cheile în contact şi îmi dau seama că ar trebui să mă grăbesc un pic. Oricât de vitează sunt, sunetul roţilor ce aluneca pe şoseaua ticsită de ploaie declanşează pe şira spinării zeci de fiori şi tremuratul nervos al mâinilor. Mi-e frică. E atât de întuneric şi ploaia asta tâmpită s-a găsit să se înteţească… Puţină muzică ar destinde mintea mea obosită. Unde Dumnezeu e micul meu BuddhaBar? Nu e aici. E ceva sub scaun, dar cred că n-ar putea fi cd-ul în punga de la Mc uitată aici de la ultima escapadă. Nu e nici aici..să încerc în torpedo…Of! Trebuie doar să îmi ţin puţin echilibrul. [Am trecut pe roşu] Ce-or căuta astea aici!?[roşu] Au! Mama lui de pix.[roşu] Aaaa….am găsit!
Întotdeauna am fost ameţită şi cred că aş fi putut juca în reclame rolul fetiţei care, fermecată de un fluture , aleargă să-l prindă şi se depărtează din ce în ce mai mult până ce uită complet de lumea ei.
Ford Escort-ul vede prea târziu maşina al cărei şofer joacă cu înverşunare rolul călăreţului fără cap. Încearcă să frâneze. Derapează. Pierde controlul volanului. Ţipă.Un pic mai mult dacă ar fi derapat, m-ar fi evitat complet, dar el tot ar fi murit. Aşa am murit amândoi. Ce-i drept, cine Dumnezeu îţi oferă mai mult de 3 şanse?

Ca să vezi, chiar nu ştiu să conduc.