Cu o tema poate chiar şi mai actuală decât în anul în care a fost lansat (1999), filmul american Fight Club, regizat de David Fincher, cu o distribuţie excepţională, Brad Pitt, Edward Norton şi Helena Bonham Carter, continuă să fie difuzat pe posturile de televiziune cu o periodicitate admirabilă, nu doar pentru că vorbeşte despre cultura consumerismului care domină lumea şi propune, în plan secund, anihilarea consumerismului şi un nou început, de la 0, fără un istoric bancar al indivizilor – aceasta fiind doar una din temele filmului, dar şi pentru fumuseţea lui. Este, pe drept, un film frumos. De la mişcările camerei, la unghiurile de filmare, la inovaţia cât priveşte tehnicile de filmare şi editare, prezenţa CGI, simularea unui catalog IKEA real, 3D, registrul de culoare şi lumină, elipsele, scenele compuse prin alipirea fotografiilor, a snapshot-urilor, filmul este un cumul de metafore conceptuale şi de montaj.

                În acest film, metaforele nu se lasă aşteptate. Secvenţa de deschidere a filmului, ce însumează 90 de secunde, reprezintă o incursiune în creierul personajului principal, pornind de la metaforicul centru al fricii, către neuronii de locomoţie, cu ieşire printr-un por al pielii şi apoi portretizând personajul cu un pistol în gură. Astfel, filmul are o structură ciclică, pornind cu finalul, iar prin metoda de flashback, privitorul este dus cu 3 ani în urmă pentru a afla povestea personajului în toată complexitatea sa. Întrucât personajul principal, Jack, care este şi naratorul pe tot parcursul filmului, are multiple probleme mentale, şi mişcările camerei sunt alerte, nu există momente moarte, iar multiplele sale personalităţi dictează şi multiplele unghiuri de filmare şi deci multiple puncte de vedere. Efectul 3D este amplificat de schimbările de planuri focale – adesea din imaginea de ansamblu camera focalizează pe un anumir obiect, personaj din background sau un close-up extrem de apropiat.

                Pentru a sugera unul din efectele principale ale schizofreniei lui Jack, insomnia, se recurge explicativ la metafora montării – eul dublu al lui Jack, Tyler are ca part-time job montajul la cinema şi este explicat pe larg procesul de tăiere şi alăturare a frame-urilor. Similar, insomnia lui Jack introduce în mintea sa frame-uri inexplicabile, aparent rupte de context, însă esenţiale pentru înţelegerea „peisajului de ansamblu”.

               Probabil una dintre cele mai spectaculoase scene este cea în care catalogul Ikea prinde viaţă. Directorul Fincher a vorbit pe larg și deschis despre acest procedeu inovativ. Nu, nu a fost uşor, dar rezultatul a fost absolut incredibil. Cu o cameră cu mişcări controlate, Edward Norton, cel care l-a impersonat pe Jack, a fost filmat mergând prin platou, apoi camera a filmat întreg platoul prin procedeul motric pan, apoi fiecare obiect de mobilier a fost filmat separat, urmând ca la final toate acestea să fie montate împreună, astfel încât cadrul „să curgă” natural. Elementele de text în 3d în dreptul fiecărui obiect de mobilă, au sporit veridicitatea catalogului IKEA 3D.

               Cât despre tonul de culoare şi luminozitate al filmului, acesta depinde foarte mult de personalitatea din prim plan şi locaţie; schimbările bruşte contribuie la creearea atmosferei uşor schizofrenice construită de şi în jurul personajului principal, culorile neutre domină spaţiul biroului, iar în scenele în care apare Tyler, culorile sunt mai vivide, saturate, sugerând şi personalitatea mult mai puternică a acestuia.

              În ceea ce priveşte includerea privitorului în poveste, în scena de luptă dintre Jack şi un membru al Fight Club, Angel Face, în care acesta este desfigurat, putem observa schimbările de perspectivă. La început, vedem  lupta prin ochii lui Angel Face – Jack pare măreţ, ameninţător, puternic, ne uităm în sus, către el. Când unghiul este schimbat, vedem faţa desfigurată a lui Angel Face. Între aceste 2 puncte esenţiale din care este filmată povestea, sunt inserate şi imagini cu publicul care asistă la luptă. De la reacţiile de încurajare, de bucurie, de entuziasm, se trece treptat către reacţii îngrozite, scârbite sau îndurerate, pe măsură ce Angel Face este desfigurat. Aceste inserţii cu portrete din public contribuie la amplificarea reacţiilor emoţionale ale privitorului, efect cunoscut şi sub numele de Kuleshov.

              În concluzie, filmul Fight Club, prin autenticitatea şi actulitatea temelor abordate, cât şi prin abundenţa metaforelor conceptuale şi de editare, este un must în lista de filme vizionate al oricărui cineast pasionat.

Surse bibliografice:

  1. https://en.wikipedia.org/wiki/Interpretations_of_Fight_Club
  2. http://www.filmsite.org/visualeffects18.html
  3. http://www.streetdirectory.com/etoday/analysis-of-fight-club-ceecl.html
  4. http://cinemaarts.blogspot.ro/2009/10/editing-in-fight-club.html
  5. https://www.libertariannews.org/2012/08/11/ive-been-having-trouble-writing-lately/
  6. http://www.shmoop.com/fight-club/soap-urine-symbol.html
  7. http://www.shmoop.com/fight-club/insomnia-symbol.html
  8. http://www.moviemeanings.com/Fight-Club
  9. http://www.unsungfilms.com/5644/fight-club-materialism-masculinity-and-maturity/
  10. https://samjrmedia.wordpress.com/2013/01/08/fight-club-cinematography-and-editing/
  11. http://english227fightclub.weebly.com/the-adaptation.html
  12. https://collegefilmandmediastudies.com/cinematography/