Aş fi preferat să angejeze o menajeră, o dădacă, o amantă, două ,dar nu o persoana pe care in timp ar ajunge să o iubească şi pe care băiatul meu să ajungă să o strige “mamă”.
Şi-a ales o colegă de birou, urâtă si loială si a curtat-o oarecum absent două luni, în restaurante scumpe cu muzică bună şi vin vechi roşu, ce limitau conversaţia la interjecţii, cuvinte monosilabice însoţite de priviri resemnate şi blajine. Şi-au acceptat soarta: Maia era chiar norocoasă în toată “afacerea”, deşi părea mult mai bătrână decât Luca, o respecta, ba chiar îi plăceau sobrietatea şi tăcerile ei lungi. Maia nu ar fi pornit niciodată certuri la 3 dimineaţa. Nu ar fi aruncat niciodată bibelourile de la soacră pentru că “pur şi simplu nu se potrivesc cu perdelele”.
Maia este exact genul de femeie care îi trebuia acum lui Luca, nu ar scoate vreun sunet dacă ar înşela-o, ar respecta întocmai fiecare cuvânt al lui. Ştia ca erau slabe şanse sa găsească energia de a se îndrăgosti din nou şi părul ei subtire uscat şi ruginiu îi aducea aminte de toamna în care am înnoptat la un motel ieftin, puţin după ce ne-am cunoscut, rămaşi fara bani, înfriguraţi şi ameţiţi de vin alb şi foame. Bănuiesc că amintiri fugare ale momentelor trăite cu marile iubiriri se regăsesc în relaţiile ce le urmează intr-o suma de amănunte ce le alcătuiesc şi le fac mai suportabile.