Mă aflu într-o poziție ingrată, aceea de a suferi fără permisiune
în locul celorlalți, îmi caut mântuirea în turmentul lor zilnic
și adesea mă chircesc de durere, strivit de sunetul vocii lor care se frânge.
Îmi aduc aminte clar acum două săptămâni, când a nins prima oară
și m-am întâlnit în stație de autobuz cu nimeni altcineva decât
fetița cu chibrituri, era mult mai slabă și mai bătrână decât în carte
și fuma obosită un chiștoc găsit pe jos, ce crezi, mi-a spus
pe un ton grav, cu ochii goi de orice expresie, de-mi venea să-i spun
că uneori nu cred nimic, aștept să văd întâi și ăsta e unul din cele mai mari
păcate ale mele, dar am tăcut, știam și eu, după atâta amar de ani
de lucrat în folosul Bisericii, de a fi duhovnic pentru tot soiul de suflete rătăcite
că majoritatea întrebărilor sunt retorice și oamenii nu mai îndrăznesc
să spere nici măcar la un simplu răspuns, de ajutor nici nu mai vorbesc
așa că ea, încurajată, a continuat șoptit: de azi dimineață, nici măcar
chibrituri nu mai am, adio! și spunând asta s-a aruncat
în fața autobuzului 305, care urca spre Romană, plini de oameni
îmbrăcați gros și transpirând pe sub măștile albastre, care nu se mai sinchiseau
nici măcar de distanțarea socială, de sinucigași nici nu mai vorbesc
noroc că autobuzul trăgea în stație și impactul a fost minor.
Împreună cu șoferul am ridicat-o pe fetiță, ce mai, doamnă în toată firea
și i-am dăruit haina mea groasă, de iarnă și un pachet de țigări și ea
mi-a mulțumit înduioșată, apoi, uitându-se când la mine,
când la șofer, a întrebat: auzi, dar n-ai cumva
și o brichetă?
Sursa imaginii: Unsplash
Dacă îți place ce scriu, mă poți susține cu o donație prin Paypal, aici: paypal.me/chelcioaica