Mă aflu într-o poziție ingrată, aceea de a suferi fără permisiune

în locul celorlalți, îmi caut mântuirea în turmentul lor zilnic 

și adesea mă chircesc de durere, strivit de sunetul vocii lor care se frânge.

Îmi aduc aminte clar acum două săptămâni, când a nins prima oară

și m-am întâlnit în stație de autobuz cu nimeni altcineva decât

fetița cu chibrituri, era mult mai slabă și mai bătrână decât în carte

și fuma obosită un chiștoc găsit pe jos, ce crezi, mi-a spus

pe un ton grav, cu ochii goi de orice expresie, de-mi venea să-i spun

că uneori nu cred nimic, aștept să văd întâi și ăsta e unul din cele mai mari

păcate ale mele, dar am tăcut, știam și eu, după atâta amar de ani

de lucrat în folosul Bisericii, de a fi duhovnic pentru tot soiul de suflete rătăcite

că majoritatea întrebărilor sunt retorice și oamenii nu mai îndrăznesc

să spere nici măcar la un simplu răspuns, de ajutor nici nu mai vorbesc

așa că ea, încurajată, a continuat șoptit: de azi dimineață, nici măcar

chibrituri nu mai am, adio! și spunând asta s-a aruncat

în fața autobuzului 305, care urca spre Romană, plini de oameni

îmbrăcați gros și transpirând pe sub măștile albastre, care nu se mai sinchiseau

nici măcar de distanțarea socială, de sinucigași nici nu mai vorbesc

noroc că autobuzul trăgea în stație și impactul a fost minor.

Împreună cu șoferul am ridicat-o pe fetiță, ce mai, doamnă în toată firea

și i-am dăruit haina mea groasă, de iarnă și un pachet de țigări și ea

mi-a mulțumit înduioșată, apoi, uitându-se când la mine, 

când la șofer, a întrebat: auzi, dar n-ai cumva

și o brichetă?


Sursa imaginii: Unsplash


Dacă îți place ce scriu, mă poți susține cu o donație prin Paypal, aici: paypal.me/chelcioaica