Cu toate că este de necontestat că funcţia esenţială a limbajului este comunicarea(Andre Martinet), limbajul este mult mai mult, fie tocmai prin funcţia aceasta de a face posibilă comunicarea, fie prin sine, ca un concept al posibilităţilor de a şti şi a avea mai mult.
În primul rând, limbajul reprezintă un stadiu de evoluţie al omului; capacitatea sa de a gândi, starea de fiinţă raţională, „trestie cugetatoare”(Pascal) nu ar fi însemnat nimic dacă omul nu ar fi aplicat formele primare, primordiale ale limbajului- „desenele” din peşteri care au ilustrat existenţa unei minţi active şi receptive.
Prin aceasta accepţiune a limbajului de „a comunica” se declanşează noi sensuri şi atribuţii ale acestei proprietăţi: astfel omul „se afirmă in faţa sa şi a celorlalţi”(Martinet) îşi conştientizează stadiul, îşi evaluează sentimentele, eşecurile, dezamăgirile şi speranţele în primul rând pentru sine, iar mai apoi pentru ceilalţi pentru a găsi similitudini şi siguranţă.
Aşadar monologul nu trebuie luat în derâdere, întrucât „reprezintă utilizarea limbii în scopuri pur expresive”(Martinet)
Limbajul pentru sine, sau mai bine zis limbajul de la sine pentru ceilalţi, luand forme variate ale artei: pictura, sculptura, muzica, literatura, este unul din cele mai valoroase beneficii ale condiţei umane: ne dăruieşte catharsis-ul- purificarea sufletului(Aristotel) şi elevaţia, placerea.
Deci limbajul are şi funcţie estetică(Martinet).
Cu toate acestea, nu trebuie sa ne pierdem în acest „limbaj al artei”(Gadamer), ci să apreciem şi limbajul ca liant social care „împreunează eul şi lumea sa”(G.), dar şi sa apreciem posibilitatea unei „limbi în genere pe care o vorbesc lucrurile”.
Omul, altfel spus, animalul social(Aristotel), printre numeroase altele, este cea mai sociabilă fiinţa, „mai sociabilă decît orice albina şi orice fiinţă gregară” întrucât „grai are numai omul dintre toate vietăţile”(Aristotel); datorită limbajului omul este fiinţă socială.
Capacitatea de a comunica cu fiinţe asemeni lui i-a asigurat omului acest statut de animal social.
„Limbajul serveşte drept suport al gândirii”(Martinet), astfel gândirea este „demonstrată” prin exercitarea limbajului, ba mai mult, limbajul indică nivelul cultural al individului şi face acesta să fie apreciat de cei din jurul său , în primul rând prin felul în care comunica şi ceea ce comunică.
Cu siguranţă, modul în care dispunem de limbaj este crucial în realizarea cu succes a comunicării. Wittgenstein susţine ca dificultatea şi deseori nepuntinţa de a-l întelege pe celalalt provine din tendinţa de a atribui un sens „personal” cuvintelor de uz cotidian şi nu numai, neglijând astfel posibilitatea unor alte sensuri implicate în noţiunile folosite de partenerul de conversaţie.
Adesea suntem atât de prinşi în convingerile noastre legate de un oarecare cuvânt, încât suntem convinşi că acesta este unicul sens în care poate fi folosit acel cuvânt.
De corectitudinea cu care utilizăm termenii depinde chiar adevarul a ceea ce dorim sa transmitem -„dat fiind ca adevărul constă în buna orânduire a numelor” (Locke)- deci individul conştientizează ca este de datoria sa „să-şi amintească de ceea ce înseamnă fiecare nume” şi „sa-l puna la locul său” pentru ca funcţia comunicării să fie îndeplinită.Dacă acesta nu va face astfel, pericolul este iminent „se va împiedica de cuvinte ca o pasăre în clei”
Limbajul, deşi posibilitate de mai mult, implică şi multe capcane. Pe de-o parte sunt cei care susţin frumuseţea supremă a limbajului, prin bogăţia de sensuri şi funcţiile sale şi considera ca nu putem stabili reguli stricte pentru folosirea cuvintelor, întrucât acestea au numeroase sensuri de care oamenii dispun în mod diferit(Wittgenstein) şi care admit faptul că limbajul reflectă realitatea(„propoziţia este o imagine a realităţii”), „o limbă în genere pe care o vorbesc lucrurile”(Gadamer), cei care adoptă calea de mijloc(Platon) şi admit existenţa unui legiuitor care stabileşte numele lucrurilor, conform realităţii-„numele în chip firesc propriu fiecărui lucru”, dar şi cei care consideră că „Folosirea cuvintelor trebuie situată mai presus decât cuvintele în sine”(Augustin), deoarece prin ele „instruim” pe cineva, deci trebuie respectată funcţia informativă.
Cu siguranţă toate aceste teorii sunt necesare pentru funcţia de comunicare a limbajului: astfel trebuie să acceptăm existenţa a mai multor accepţiuni ale cuvintelor decât cele pe care le cunoaştem noi şi să încercăm sa înglobăm cât mai multe, să nu stagnăm în ignoranţă, dar şi să fim foarte atenţi la modul în care dispunem de „instrumentele” limbajului, de noţiuni, cuvinte, întrucât prin comunicare celălalt trebuie să înţeleagă mesajul transmis în modul în care l-am gândit.
În concluzie, limbajul este un cumul de posibilităţi, de exercitare a găndirii, de asigurare a traiului avantajos în societate, de evoluare în concepţii prin contactul cu pareri oponente (prin comunicare verbală), de a lua conştiinţă de sine prin monolog, de a produce catharsis şi de a se bucura de beneficiile induse de acesta, de a fi evaluat corect de cei din jurul nostru, prin prisma a ceea ce oferim şi a cât de bine o facem.