Invidia între frați avea rădăcinile atât de strâns

Împletite cu dragostea și admirația, că nu putea niciodată

Să delimiteze lucrurile, să-și dea seama unde se termină 

Una și începe cealaltă, văzându-și fratele mai mic

Cum sare în băltocile pline de apă murdară, care lui 

Îi făceau pielea să se înfioare de scârbă, murdăria era așa o pacoste,

Cum zâmbește ca un prost, la propriu, într-un fel adorabil și înduioșător,

Cum chiuie de plăcere, cum se umple de stropi întunecați,

Doar coada îi mai lipsea ca să fie un dalmațian veritabil,

Și-a dat seama cât e de binecuvântat frățiorul lui mai mic,

La propriu, doar era născut într-o duminică, să sară și să se murdărească

Și să se arunce și să cadă, ce minunat era să fii mic

Să cazi fără să te doară, să spui prostii fără să simți rușine

Oare de ce el, unul, s-a grăbit atât de tare să crească?

Nu era nici o plăcere în asta.

Uneori chiar, când cerul era senin,

I se părea că vede în depărtare conturul amenințător

Al unor noi orizonturi de durere și lipsă de speranță.

Sursa imaginii: Unsplash

Dacă ți-a plăcut, scoate-mă o cafea virtuală, via Revolut: 0729107614