Pădurea de la fereastră mi-a fost refugiul copilăriei,
fiecare copac era un nod magic dintr-o țesătură prețioasă
nu de smarald, ci de însăși culoarea verde, așa cum a fost ea
inventată de Dumnezeu la începutul lumii, când amesteca
absent culorile, gândindu-se doar la modul în care va testa
credința oamenilor și dorința lor permanentă de a deveni mici dumnezei.
Pădurea de la fereastra mea era fecundă până la păcat
și m-am gândit, nu pentru prima oară că poate de-asta i se spune mama natură
aglomerării de ființe cu rădăcini, care respiră în jurul nostru.
Pădurea copilăriei mele era atât de voluptoasă și de hrănitoare,
că privind-o mă simțeam mic și copleșit și îmi dădeau lacrimile:
Cum să existe pe pământ ceva atât de desăvârșit, cum de am voie
să-i respir aerul crud, înțepător, proaspăt, fără să-i ofer nimic în schimb?
Când mergeam prin ea, pășeam într-un basm și dacă porneam dimineața
devreme, înainte de răsărit, așteptam lumina să umple cerul și soarele să străpungă
pânza deasă a frunzișului, a coroanelor de copaci.
Seara îmi imaginam că perna mi-e umplută cu pământul umed
cearceaful e croit din iarbă și mușchi și visele mă purtau înapoi
în miezul pădurii mele și acum, la zeci de ani depărtare
mă tot întreb cum am ajuns să locuiesc aici, înconjurat de clădiri înalte
care împung norii cu crestele lor, într-un oraș care expiră fum și răutate
și ce s-o fi ales de pădurea magică, pădurea verde autentic, verde viu
care nu mi-a aparținut niciodată cu adevărat,
a fost a mea doar o secundă
doar un inspir-
Sursa imaginii: Unsplash
Dacă ți-a plăcut, scoate-mă o cafea virtuală, via Revolut: 0729107614