1. Credibilitatea presei din România

Similar dilemei așa-zis primordiale, „Cine a existat primul, oul sau găina?”, este dificilă găsirea răspunsului la întrebarea „Presa influenţează, sau chiar creează publicul, sau publicul este cel care dictează subiectele de interes în presă?”. Într-o anumită măsură şi analizând dintr-o anume perspectivă, ambele ipoteze sunt adevărate. Astfel, deşi pe plan naţional există nemulţumirea faţă de gradul de sinceritate şi obiectivitate al presei, există totodată şi o cerere pentru ştirile tabloidizate, un interes crescut pentru cultul vedetelor şi o nevoie pentru ştirile „mai uşor digerabile”. Prin urmare, sunt mari şansele ca „Un show păcătos” să stârnească mai multe reacţii decât „Arena Leilor”, iar „Click TV” să îşi epuizeze tirajul mult mai repede decât „Adevărul”. Probabil cea mai dureroasă întrebare ce decurge din acest raţionament este „Cât de vinovaţi sunt românii pentru informaţiile livrate de presă?”

      Din punct de vedere al statisticilor relevante în analizarea gradului de credibilitate al informaţiilor de presă, un raport realizat de Eugen Cojocaru pentru Radio România Internaţional, relevă următoarele: 32,5% dintre respondenţi au multă sau foarte multă încredere în presă, iar 67,5% puţină sau foarte puţină încredere, conform sondajului „Barometrul de opinie publică – Adevărul despre România” INSCOP Research, 27 februarie – 4 martie 2014, doar 20% dintre români cred în independenţa mass-media din ţara lor, conform rezultatelor unui sondaj Market Links (Sofia), comandat de Fundaţia „Konrad Adanauer”, iar cât priveşte chestiunile politice, pentru 52% dintre români, televiziunea este principalul mijloc de informare, 29% preferă media online, 8% radiourile, iar 7% ziarele.

În contextul internaţional, în clasamentul mondial din 2013 privind respectarea libertăţii presei realizat anual de organizaţia franceză Reporters sans Frontiers, România se situează pe locul 45 din 180 de ţări, iar în clasamentul libertăţii presei dat publicităţii la 1 mai 2014, Washington, de către ONG-ul Freedom House, se situează pe locul 84, cu o presă considerată parţial liberă.

Într-un alt raport, lansat de ActiveWatch în 2014 pe 5 mai, sunt investigate posibilele motive pentru care credibilitatea este în continuă scădere, la fel ca şi libertatea presei, iar acestea sunt de ordin economic şi politic. Conform acestui raport, misiunea principală a mediei de a informa este abandonată în favoarea intereselor personale ale unor entităţi private (Cojocariu). O soluţie ar fi delimitarea departamentelor editoriale de cele comerciale, însă această delimitare este slab reprezentată în cazul publicaţiilor româneşti: „Spre exemplu, în cazul televiziunii Realitatea TV, deşi se operează o delimitare oficială a departamentelor editoriale de cele comerciale, advertorialele contractate de vânzători sunt scrise de jurnalişti. Membri redacţiei de la Radio Mix primesc un comision dacă reuşesc să vândă spaţiu publicitare, iar în această instituţie nu există niciun cod sau set de norme scrise care să deimiteze redacţia de departamentul de marketing.” (Baya, 2008)

În acest context, mai este oare relevantă afirmaţia autorilor Briggs şi Bruke cu privire la rolului presei în educaţia publicului : „Ele (ziarele) conţin nu numai elementele cunoaşterii, ci şi imboldul care să te facă să înveţi…Este nevoie să vezi un popor la care ziarele nu există pentru a cunoaşte mulţimea de prejudecăţi de toate felurile pe care acestea le risipesc imediat şi cu necesitate” (Briggs & Burke, 2005, p. 184)? Răspunsul este da, cu menţiunea că publicul trebuie să fie mai selectiv cât priveşte sursele şi să investească mai mult timp şi energie pentru depistarea informațiilor reale şi care prezintă subiecte ce merită interesul său, iar informaţiile din presă nu mai sunt suficiente pentru risipirea prejudecăţilor, ci mai degrabă vin în ajutorul problematizării acestora.

  • Relevanţa ştirilor pentru individ – ce vreau să ştiu versus ce trebuie să ştiu

Dacă în epoca informaţiilor de presă transmise exclusiv de presa scrisă, publicul primea aceeaşi informaţie, considerată a fi de interes general, în apoca personalizării, a internetului, fiecare individ beneficiază, prin intermediul instrumentelor marketing-ului şi publicităţii, de ştiri „care îl interesează”, identificate prin prisma istoricului de căutări.

Cu toate că site-urile de ştiri generale sunt în continuare cele mai frecvent vizitate de către consumatorii de ştiri (Dominick, 2009, p. 344), pentru ceilalţi utilizatori de Internet, ştirile sunt „livrate” pe baza intereselor manifestate de fiecare individ în parte. Astfel, „publicul îşi poate personaliza ştirile. Portalul Internet Yahoo!, de ecemplu, oferă vizitatorilor un număr de configuraţii diferite din care aceştia pot opta. […] membrii publicului pot beneficia de memoria site-urilor de ştiri online. Majoritatea site-urilor de ştiri dispun de arhive explorabile, oferind astfel consumatorilor posibilitatea de a căuta mai multe informaţii referitoare la un anumit subiect.” (Dominick, 2009, pg. 344-345).

Prin urmare, informaţiile de ultim moment sau de interes general, fie ele de ordin politic, economic sau social, nu mai sunt cunoscute în aceeaşi măsură de indivizi, ci se pierd într-un tumult de ştiri personalizate.

  • În loc de concluzii, promovarea unei percepţii moderate

Evoluţia informaţiei de presă, disponibilitatea ei pe din ce în ce mai multe canale şi infiltrarea marketing-ului în drumul ştire – consumator final, cantitatea mult mai mare de pseudo-ştiri şi tendinţa de tabloidizare a jurnaliştilor – toate acestea sunt o realitate, aşa că nu pot fi judecate, simplistic, în termeni de „bun” sau „rău”.  Totuși, această realitate nu îndeamnă la resemnare, ci la o educare mai puternică a publicului. De data aceasta, poate chiar dinspre public spre publicaţii.

În loc de încheiere, un citat ce instigă la reflecție: „Există astfel un soi de lege a inerţiei tehnologice care face în aşa fel încât cu cît te apropii mai mult de docu-verite, de „în direct cu…”, cu cît vînezi mai mult realul cu culoarea, relieful lui etc., cu atît mai adînc se cască, o dată cu fiecare perfecţionare tehnică, absenţa reală a lumii. Cu cît mai puternic se impune acest „adevăr” al televiziunii sau radioului care constă în faptul că fiecare mesaj are ca primă funcţie aceea de a trimite la un altul: Vietnamul la o reclamă, reclama la un jurnal radiofonic etc. – înşiruirea lor sistematică consituind modul discursiv al mediului, mesajul, sensul lui.” (Baudrillard, 2008, p. 156)

Bibliografie

Baudrillard, J. (2008). Societatea de consum. Mituri şi structuri. Bucureşti: Comunicare.ro.

Baya, A. (2008). Politicile de marketing vs. libertatea editorială – conflict real sau simplă speculaţie? R Preluat pe Decembrie 4, 2015, de http://acad-tim.tm.edu.ro: http://acad-tim.tm.edu.ro/socio_uman/pdf/2008/baya.pdf

Briggs, A., & Burke, P. (2005). Mass-media. O istorie socială. De la Gutenberg la Internet. Bucureşti: Polirom.

Cojocariu, E. (fără an). Independenţa jurnalistică: între principiu şi realitate. Preluat pe December 3, 2015, de pe http://www.emr-sb.de: http://www.emr-sb.de/tl_files/EMR-SB/content/PDF/AVM-Events/1b_Independenta%20jurnalistica.pdf

Dominick, J. R. (2009). Ipostazele comunicării de masă. Media în era digitală. Bucureşti: Comunicare.ro.