Îmi doream cu disperare să-l văd nimicit de o viață plictisitoare

să-i citesc în ochi o lipsă de sens atât de sfâșietoare, încât să-mi doresc

să-mi plec privirea și să mă întorc pe călcâie în direcția opusă

fugind de parcă picioarele mele asta au așteptat toată viața:

o fugă necesară, de care să nu îmi fie rușine, o fugă esențială

pentru însăși supraviețuirea mea și visam să-l văd chinuit

de dureri de spate, cu o cocoașă ca în desenele animate

din alea vechi, de calitate, nu prostiile sângeroase din zilele noastre

și mai voiam ca sub tricou să-i ghicesc burta rotundă 

pe care brațele mari n-o pot piti, o burtă banală, care atârnă peste curea

care tremură la cea mai mică mișcare și voiam ca însăși fața

pe care am privit-o ani buni cu așa o concentrare, că îi puteam trasa 

conturul chiar și pe beznă, știam fiecare unghi și fiecare pată,

fața aia, care era uneori chiar centrul universului, universului meu, mă rog

să fie desfigurată de băutură și nopți pierdute și părul lung și des

un păr superb care mult timp a fost mai frumos decât al meu

dar nici asta nu mă deranja, căci iubirea nu naște invidii,

să fie acum rar și uscat sau măcar să văd în dreptul frunții 

un început de chelie și, în sfârșit, mă așteptam ca locul unde ne regăsim

să fie scăldat complet în întuneric dar nu a fost deloc așa, ci mai degrabă 

atmosfera era complet albastră, ca o după amiază de decembrie, 

când se întunecă devreme și totul începând de la asta nu era deloc

cum mi-am imaginat, ci pur și simplu nimic notabil, nimic sfâșietor

doar mintea și imaginația ei, croșetând anxios pe marginea unor amintiri

din trecut.

Sursa imaginii: Unsplash

Dacă îți place ce scriu, mă poți susține cu o donație prin Paypal, aici: paypal.me/chelcioaica