Între romanul istoric și viața romanțată. Între mit și realitate. O analiză psihologică

Cine a fost Napoleon?

Născut la 15 august 1769, Napoleon Buonaparte a fost al doilea dintre cei 8 fii ai lui avocatului Carlo Buonaparte, un nobil Toscan și ai tinerei lui soții, Maria-Letizia Ramolino. În contextul luptei corsicane pentru independență și fugii liderului corsican Pasquale Paoli, Carlo, aflat sub conducerea acestuia, a acceptat autoritatea franceză.

Cu sprijinul Guvernatorului francez ai Insulei Corsica, familia Buonaparte a fost inclusa pe lista nobilor francezi, iar fii au devenit eligibili pentru educație. Astfel, Napoleon a devenit elev la Autun, unde a înățat timp de 3 luni tot ce era necesar pentru admiterea la colegiul militar, ulterior la colegiul militar Brienne pentru 5 ani, iar apoi la Academia Militara din Paris.

La vârsta de 9 ani, elevul Napoleon a întâmpinat condiții austere la Brienne, o școală pregătitoare de 110 de elevi și condusă de călugări, suferind de discriminare din partea colegilor. Cu toate acestea, a excelat la matematică, geografie și istorie, în special istorisirile despre marii lideri ai trecutului. Fascinația pentru marii Lideri care acționau în scopul de a consolida o civilizație universală- Cezar, Alexander, Augustus, Charlemagne, a rămas vie de-a lungul întregii vieți (Sowards, 1995, p. 110).

Odată cu intrarea la academia militară, Napoleon a cunoscut un nou stil de viață, cel al elitelor, cu mult diferit față de ce cunoscuse în trecut; aici studenții învățau în săli de clasă elegante și aveau mese a câte 5 feluri de mâncare. (Napoleon & Josephine-Who was Napoleon?) Aici s-a antrenat ca ofițer de artilerie, una dintre puținele ramuri militare unde se putea excela exclusiv pe baza meritelor, mai degrabă decât a familiei de proveniență. (Napoleon:Background and Rise to Power)

La începutul ascensiunii către putere, în 1970, Napoleon era încă zvelt și activ, dar nu neapărat plăcut vederii. Martorii oculari l-au descris ca neîngrijit, zdrențăros îmbrăcat, cu părul până la umeri, lins și tenul de culoare pământie.

Mitul legat de înălțimea lui trebuie însă infirmat, întrucât în acea perioadă, înălțimea medie pentru înrolarea în armata franceză era de 1,50 m, iar tânărul Napoleon avea aproximativ 1,55 m, deci se situa deasupra mediei. Tânărul mai este descris ca serios, cu un simț al umorului aproape inexistent și râdea arareori (Napoleon:Background and Rise to Power). Aceasta nu însemna totuși că nu putea fi amuzant și șarmant atunci când își dorea, ci că adesea alegea să nu o facă, lucru pe care l-a confirmat auto-evaluarea sa „Sunt 2 bărbați diferiți în același timp” (I am who different men) (Napoleon:Background and Rise to Power).

 În 1796, au loc 2 dintre cele mai importante evenimente din viața sa: căsătoria cu frumoasa Josephine de Beauharnais și numirea în funcția de comandant a armatei Italiei. (Napoleon:Background and Rise to Power)

Viața amoroasă

Probabil cea mai sugestivă caracterizare și sumarizare a vieții amoroase a lui Napoelon este chiar citatul lui privitor la dragoste: „Dragostea este o prostie săvârșită în doi”. (Napoleon, o legenda fara sfarsit, 2007). Cu o percepție limitată asupra rolului femeii în viața bărbatului, „împăratul considera menirea femeii redusă la organizarea casei și creșterea copiilor”, Napoleon a avut o viață amoroasă tumultoasă, fără însă a urma un tipar în alegerea partenerelor. Inițierea în lumea femeilor a avut loc în 1787, la Paris, cu o prostituată din cartierul Palais Royal. Prima soție a fost Josephine de Bauhearnais, o aristocrată cu numeroase aventuri amoroase, menținute și în primii ani de căsnicie.

Cu toate că scrisorile înflăcărate pe care Napoelon le-a trimis Josephinei sunt puse mai degrabă pe seama „unor redescoperite dorințe carnale decât manifestarea unei iubiri profunde” (Napoleon, o legenda fara sfarsit, 2007), numele primei soții a fost printre ultimele 5 cuvinte rostite de Napoleon pe patul de moarte. Cei doi au divorțat în 1809, din cauza sterilității Josephinei. A doua soție, Maria-Luiza de Habsburg, i l-a dăruit pe Napoleon al-II-lea, rege al Romei. Împăratul a avut încă doi fii, cu amantele Eleonore Denuelle și Maria Walewska.

Naturalețea și sinceritatea în compania femeilor a dăinuit peste timp în replici memorabile, întocmai ca generozitatea și corectitudinea față de generalii și ostașii săi: „unei doamne care tocmai îi fusese prezentată, i-a adresat replica: <<Vai doamnă, dar mi se spusese că sunteți frumoasă!>>. Pe doamna de Fleury, celebră pentru aventurile ei, a întrebat-o: <<Doamnă, tot vă mai plac bărbații?>>- la care spirituala ducesă i-a răspuns: <<Desigur, Maiestate, dar numai când sunt politicoși.>>” (Napoleon, o legenda fara sfarsit, 2007).

Analiză psihologică- Imaginea unui Lider politic controversat

În cadrul acestei analize psihologice, definiția operațională a liderului politic va fi cea oferită de Joseph C. Rost, „Leadership-ul este o relație de influență între lideri și cei ce îi urmează, ce își propune schimbări reale și reflectă scopuri reciproce” (Rost, 1992, p. 102), iar prin psihologia leadership-ului se înțelege modul în care experiențele din trecut au influențat caracterul și atributele intrinseci ale liderului, modul în care reacționează în anumite situații, deciziile, dar și factorii motivatori.

Victoriile militare sunt doar o parte din motivele pentru care este de la sine înțeles că Napoleon era capabil de decizii rapide și eficiente în situații dificile. Totuși, aceste decizii rapide nu îl împiedicau să își creioneze numeroase alternative, în cazul în care lucrurile nu mergeau conform planului, fapt ce sugerează adaptabilitatea sa și capacitatea de a re-evalua rațional strategia militară și politică. Adesea inseparabile, raționalitatea sa funcționa în perfect acord cu lipsa de interes pentru valorile morale, ceea ce ducea inevitabil la „acuzații de cruzime” (Haythornthwaite, 1995, p. 350).

Probabil subordonații săi sunt cei care au resimțit cel mai intens preferința pentru rațiune în dauna moralității, iar printre aceștia îl putem aminti pe Menou, în Egipt, care a avut curajul să abordeze această dilemă în discuțiile sale cu Napoleon, fapt ce nu poate decât să ofere un argument în plus pentru abordarea logică și rațională a împăratului.

Crucială în dezvoltarea lui Napoleon este influența primului și probabil celui mai important model în viață: mama sa (McLynn, 1998, p. 13). Maria-Letitzia avea o voință puternică, fapt demonstrat în dorința de a-și urma scopurile, fără a fi interesată de eventualele efecte negative asupra celor din jur. Faptul că aceasta îl bătea și pedepsea adesea pe Napoleon a consolidat încă și mai mult admirația lui pentru ea, admirația de care spera că se bucură la rândul lui de cei care îl urmau, motiv pentru care, treptat, și-a însușit cruzimea Letitziei.

Cu siguranță și rădăcinile de sorginte corsicană au contribuit la dezvoltarea acestui tip de comportament „Moștenirea corsicană poate fi considerată responsabilă într-o anumită măsură pentru pragmatismul crud al personalității lui Napoleon și convingerea că problemele pot fi rezolvate prin forță brută” (McLynn, 1998, p. 11).

Forțat să își asume o responsabilitate uriașă, aceea de a deveni capul familie după ce tatăl său a murit, a preferat rațiunea în dauna emoțiilor, care nu își aveau locul în lupta pentru supraviețuire financiară și socială a familiei: „Luând în considerare moarte tatălui său, când acesta avea doar 16 ani și cu patru copii sub 10 ani, rușinea familiei pe plan financiar creștea în ciuda faptului că aceștia continuau să ocupe o poziție socială înaltă în Corsica” (Tulard, 1984, p. 26). Nevoile presante au alimentat atât ambiția, cât și volumul de muncă, ce a dus în timp la conturarea unui comportament cunoscut în zilele noastre drept „workaholic” și unui tipar de lider cunoscut sub numele de active-negative leader. (Barber, 1992)

Adesea muncea mai mult de 18 ore pe zi, supraveghea atent toate aspectele politice și își dicta comunicările oficiale unui număr de nu mai puțin de 6 secretare în același timp. Este estimat că de-a lungul carierei sale, a „scris” astfel nu mai puțin de 80,000 de documente. (Napoleon:Background and Rise to Power)

Mintea sa este descrisă ca atingând  perfecțiunea, în mod special prin atenția și capacitatea de a memora și clasifica informații, imaginația bogată, amplificată de o stare de permanentă tensiune, putea da naștere unor strategii politice în momente neașteptate, „izbucniri” ale intuiției similare celor experimentate de poeți sau matematicieni, cărora le spunea „strălucirea/scânteia morală (the moral spark)” și „prezența spiritului, de după miez de noapte (the after midnight presence of the spirit)”. (Sowards, 1995, p. 109)

Desigur, răspunsurile raționale funcționau în jurul factorului motivator: ambiția, trăsătură pe care și-a admis-o în numeroase ipostaze. Din nou, este revelator comportamentul părinților: aspirațiile tatălui său pentru un statut politic impozant, dar mai ales setea de putere a mamei sale „Letizia a fost un pedant lipsit de frică, avea o fire mai degrabă masculină și o iubire înnăscută pentru putere” (McLynn, 1998, p. 8)

Istoricul francez Georges Lefebvre îl portretiza pe împărat ca având „un impuls irezistibil către acțiune și o putere de dominare cunoscută drept ambiție”, iar Napoleon afirma despre el însuși „se spune că sunt ambițios, dar aceasta este o eroare, sau cel puțin, ambiția mea este atât de strâns legată firii mele, încât nu o pot considera ca parte separată ” (Napoleon:Background and Rise to Power).

Așadar, se dovedește că nevoile lui Napoleon depășesc cu mult ceea ce îi poate oferi contextul familial și circumstanțele sunt mult prea modeste pentru aspirațiile sale. Un motiv în plus pentru ca acesta să muncească și mai mult și să facă orice îi stă în putință pentru a-și satisface aceste nevoi.

În definitiv, aparte de inteligență și ambiție, nu se distingea sau atrăgea prin alte trăsături pozitive, sau acestea erau cotrabalansate de deficiențe: cu toate că avea abilități de lider, nu avea avea „social skills” (Alfred, 2011), avea puțină considerație pentru cei din jurul său, pe care încerca să îi controleze, le cerea obediență deplină. Succesul său este datorat în primă fază persuasiunii, iar apoi puterii sale de a domina.

Conform unei evaluări moderne pe plan psihologic, Napoleon ar putea fi lesne considerat un pishopat; cu o toleranță incredibilă pentru stres și anxietate, spre deosebire de majoritatea indivizilor raționali care ar fi precauți, liderul nu manifeta niciun comportament ce ar putea fi corelat cu frica. Probabil ambiția de a atinge gloria este cea care a anihilat frica: „Trăiesc doar pentru posteritate. Moartea nu înseamnă nimic, dar să trăiești întrânt și fără gorie e ca și cum ai muri în fiecare zi(I live only for posterity. Death is nothing, but to live defeated and without glory is to die everyday)” (Sowards, 1995, p. 110). Cât despre geniul militar, acesta ar putea fi datorat capacității sale de a „citi” oamenii și  prevede consecințele diverselor situații.

Lipsa de loialitate este lesne de observat în diversele situații în care și-a lăsat în urmă armata pentru propriul bine, printre care amintim: întoarcerea în Franța și abandonarea detașamentului în Egipt după întrângerea de britanici, în contextul dificultății de a hrăni prizonierii de război, a preferat să îi ucidă, iar în lungul marș către Moscova, frigul și din nou lipsa de loialitate l-au determinat să părăsească trupele și să revină la Paris (Alfred, 2011). În contextul abandonului atâtor armate, Napoleon a găsit de fiecare dată determinarea de a-și forma noi și noi oștiri, bazăndu-se pe aptitudinile sale de a convinge oamenii cu argumentul că va fi în propriul lor folos. În raport cu familia însă, s-a dovedit a fi foarte loial și generos, în mod special cu oferirea unor poziții importante în conducere, respectând astfel „sistemul de clan” promovat pe insula nativă (Napoleon:Background and Rise to Power).

Chiar și în timpul exilului său pe insula Sfânta Elena, Napoleon trăia cu convingerea că poprul francez nu numai că nu îl uitase, ba chiar îl iubea și va veni să îl salveze. O dovadă în plus a deziluzieiîn care trăia și a  grandomaniei sale este solicitarea sa adresată gardienilor britanici de a i se adresa cu „Împăratul Napoleon”(Emperor Napoleon), în loc de „Generalul Napoleon”, cu îi spuneau aceștia. (Alfred, 2011)

Plasticizarea dicursului de luptă

            Limbajul artistic și puternic metaforizat al lui Napoleon constituie încă un motiv pentru care a rămas memorabil în istorie și vivid în operele contemporanilor, dar în scrierile ulterioare. Discursurile prin care își îndemna trupele la luptă reprezintă o sursă de inspirație de netăgăduit, chiar și pentru discursurile motivaționale din zilele noastre.

            Discursul din 20 aprilie 1814 pentru vechea gardă este un astfel de model inspirațional: „Soldații mei din Vechea Gardă: Îmi iau la revedere de la voi. Timp de 20 de ani, v-am fost alături pe drumul către glorie și onoare. În acest ultim timp, ca și în zilele noastre de prosperitate, ați constituit, fără excepție, modele de curaj și fidelitate. Alături de bărbați ca voi, cauza noastră nu poate fi pierduta, iar războiul ar fi fost interminabil; ar fi fost război civil și acest fapt ar fi adus și mai multe nenorociri asupra Franței. Mi-am sacrificat toate interesele în favoarea celor ale țării. Eu voi pleca, dar voi, prietenii mei, veți continua să deserviți Franța. Fericirea ei a fost singurul meu gând. Și va continua să fie obiectul dorințelor mele. Nu îmi regretați soarta; dacă am consimțit să supraviețuiesc, e pentru a vă deservi gloria. Intenționez să scriu istoria marilor realizări pe care le-am atins împreună. Adio, prietenii mei. Dacă aș putea, v-aș ține pe toți aproape de sufletul meu” (Napoleon Bonaparte : Farewell to the Old Guard)

            Probabil discursurile din perioada expediției italiene sunt cele mai grăitoare în ceea ce privește puterea de motivare a lui Napoleon. Îndemnul lui Napoleon la începutul expedieției italiene, martie, 1796, suna astfel: „Soldați, sunteți goi și înfometați! Guvernul vă este dator cu mult și nu vă oferă nimic. Răbdarea și curajul de care ați dat dovadă în mijlocul acestor roci este admirabil, dar ele nu v-au câștigat niciun renume, nicio glorie nu rezultă din suferința voastră. Intenția mea este să vă conduc către cele mai fertile pământuri ale acestei luni. Provincii bogate și orașe mărețe vor sta în mâinile voastre; acolo veți găsi onoare, glorie și bogăție. Soldați ai Italiei! Vă veți dori curaj sau perseverență?” (Holmberg)

            În luna mai a aceluiași an, Napoleon adresează armatei o nouă proclamație memorabilă și deosebit de plastică, bogată în metafore sugestive: „Soldați: în 15 zile ați câștigat 6 bătălii, ați luat steagul batalionului de 21 de ori, 55 de tunuri și alte câteva fortărețe și ați cucerit cele mai bogate regiuni ale Piedmont-ului; ați luat ostatici 15,000 de oameni și omorât sau rănit alte 10,000 de oameni. Până azi ați luptat pentru roci neroditoare, recunoscute doar datorită vouă, dar nefolositoare țării voastre. Ați fost sărăciți pe nedrept și ați suplinit singuri toate nevoile voastre. Ați câștigat bătălii fără tunuri, ați traversat râuri fără poduri, ați mărșăluit fără încălțări, ați campat fără adăpost fără ajutorul vreunor băuturi tari și adesea fără pâine. Nimeni nu ar fi îndurat ce ați îndurat voi, poate doar infanteriile republicane, soldații libertății, mulțumită vouă, soldați, pentru perseverență! Țara vă este datoare pentru siguranța ei și dacă cucerirea Toulon-ului a fost un acont pentru imortala expediție a lui 1794, victoriile voastre prezente prevestesc unele și mai glorioase! Cele două armate care v-au atacat recent cu multă încredere, acum au zburat îngrozite, cei care au râs în fața neputinței voastre, acum tremură de frică. Dar, soldați, încă nu ați realizat nimic, căci au rămas multe de făcut. Nici Turin, nici Milano nu vă aparțin și rămășițele cuceritorilor lui Tarquin sunt călcate încă de asasinii lui Basseville (Nicolas-Jean-Hugon de Basseville). Se spune că printre voi există oameni al căror curaj a dispărut și ar prefera să să întoarcă în Alpi. Nu, nu pot crede așa ceva. Victoriile din Montenotte, Millesimo, Dego și Mondovi, sunt nerăbdătoare să extindă gloria numelui Francez!”(Holmberg).

            Astfel, nu este de mirare că Napoleon a reușit să strângă de fiecare dată alături de el, în luptele sale, armate întregi de soldați loiali și motivați, ce au perseverat până la victorie și nu și-au părăsit niciodată „micul general”.

Muza lui Napoleon, Josephine de Beauharnais

            Maria-Josephine-Rose Tascher de La Pagerie, cunoscută drept Josephine, este una dintre cele mai faimoase femei ale secolului al XIX-lea, jucând un rol crucial și în viața soțului pentru scurt timp, Napoleon Bonaparte. Născută la 23 Iunie 1763, într-o familie săracă, dar de familie bună, cu renume, Josephine a fost căsătorită pentru prima dată cu bogatul Viscount Alexandre de Beauharnais, după ce sora ei Catherine, prima soție a nobilului, a murit brusc. Chiar dacă nu a fost o căsătorie fericită și cei doi au divorțat, căsnicia a lăsat în urmă doi copii, Eugene și  Hortense. Pe timpul Domniei Terorii, Alexandre de Beauharnais a fost arestat și ucis prin ghilotinare (1794) și deși Josephine a fost și ea arestată, ulterior execuției inițiatorului domniei terorii, Maximilien de Robespierre, datorită unor prieteni sus-puși, a fost eliberată.

            În Franța post-revoluționară, Josephine a devenit o prezență proeminentă și apreciată în saloanele din Paris. Spectaculoasă, elegantă și cu multe conexiuni în societate, a trăit numeroase aventuri amoroase cu lideri politici și militari, printre care și Napoleon. Căsătoria lor a reprezentat un mijloc de legitimitate și avansare în societate, atât pentru Napoleon, cât și pentru Josephine si a avut loc pe 9 Martie 1796, cu câteva zile înainte de expediția italiană. (Joséphine de Beauharnais Biography Emperor (1763–1814)).

            Una din cele 75,000 de scrisori (o mare parte destinate Josephinei), scrisă înainte de căsătoria lor, e o dovadă de netăgăduit a puterii de expresivitate și emoție a viitorului Împărat: „Paris, Decembrie 1795: Mă trezesc plin de gânduri despre tine. Portretul tău și după-amiaza intoxitantă petrecută ieri mi-au lăsat simțurile fremătând. Dulce, incomparabilă Josephine, ce efect ciudat ai asupra inimii mele! Esti supărată? Te văd tristă? Ești îngrijorată?.. Sufletul meu e îndurerat, dar mai există oare suficiente reurse pentru mine, atunci când, cedând sentimentelor profunde care mă copleșesc, mă inspir din buzele tale, din inima ta, o iubire care mă mistuie precum focul? Ah! Tocmai noaptea trecută mi-am dat seama cu adevărat ce imagine falsă a ta îți zugrăvește portretul.

Vei pleca la prânz, te voi revedea peste 3 ore.

Până atunci, draga mea, mii de sărutări, dar tu să nu-mi întorci nici unul, căci îmi va lua sângele foc.” (Romantic Love Letters)

Câțiva membri ai familiei lui Napoleon s-au opus căsătoriei sale cu o văduvă mai în vârstă și cu doi copii, iar mama și sora lui erau jignite în mod special de atitudinea de superioritate a Josephinei. În 1799, cât timp Napoleon era plecat în expediție în Egipt, Josephine a cumpărat Chateau de Malmaison, o casă lângă Paris și și-a rafinat gustul pentru horticultură și botanică. Aici a și murit, la 5 ani după ce Napoleon a aranjat sa mariajul lor să fie anulat. (Joséphine de Beauharnais Biography Emperor (1763–1814)).

Moartea lui Napoleon și fascinația post-mortem

O altă modalitate de a analiza impactul lui Napoleon în istorie, este analiza imagnii si impactului lui post-mortem. Cu siguranță moartea în exil și cei 20 de ani până la întoarcerea lui în Franța au avut o contribuție importantă în construirea unei aure de mister și fascinație în jurul împăratului și în sedimentarea unei simpatii profunde, atât din partea francezilor, cât și a britanicilor, ce nu mai aveau motiv pentru a-și continua disensiunile. Guvernatorul insulei a sumarizat reacțiile contradictorii ale birtanicilor : „A fost cel mai mare inamic al Angliei și al meu de asemenea, dar îl iert. La moartea unui asemenea om măreț, ar trebui să manifestăm doar o adâncă preocupare și regret.” (Parr) Contradicția este o noțiune cheie în moartea și reacțiile post mortem, după cum demonstrează și declarația lui Robert Postans, care a participat la rima înmormântare a lui Napoleon, pe insulă: „Coșciugul era purtat pe umerii grenadierilor britanici și urmat de soldații care au contribuit la decăderea lui mai mult decât soldații oricărei alte națiuni.” (Postans, 1848, p. 270)

Opinia publică cu privire la reîntoarcerea rămășițelor pământești ale lui Napoleon, ca urmare a deciziei și eforturilor regelui Louis Philippe, a fost sumarizată de Victor Hugo în opera sa „Ode de la Colonne”. Furia sa și a publicului francez, îndreptată împotriva deputațlor care nu au votat în favoarea întoarcerii lui Napoleon, este exprimată în versurile „Vă este frică de o umbră și de un pic de cenușă. Oh! Ce mici sunteți!” (Parr)

După o așteptare îndelungată, coșciugul a fost depus timp de 6 zile în Normandia, unde 60,000 de oameni au venit să își depună omagiile. În Paris a avut loc o precesiune încă și mai complexă și somptuoasă. Se spune că atât de greu era cortegiul, încât a fost nevoie de 16 cai pentru a-l transporta pe sub Arcul de Trumf, de-a lungul Champs Elysees-ului și Senei pana la biserica Les Invalides. Acoperit de figuri alegorice și decorațiuni militare, înconjurat de armate ce mărșăluiau, cortegiul a avut dimensiuni teatrale. Procesiunea a fost urmată de 750,000 de oameni, dar fără să fie gălăgioasă, doar o mică parte mai scandau din când în când „trăiască împăratul (long live the emperor)” și a fost cu adevărat spectaculoasă: într-una din cele mai geroase zile, veterani îmbrăcați în uniforme, alături de tânăra generație, uimită de misterul ce plutea încă în jurul figurii legendare. (Parr)

În concluzie, este lesne de înțeles de ce Napoleon a fost imortalizat în sute de opere, ale celor care l-au adorat sau l-au urât, scrise sau în culoare, în expoziții și muzee, în versuri sau în proză: personalitatea sa complexă și viața desprinsă din povești stârnesc fascinație și în zilele noastre și vor continua să stârnească mult timp de acum încolo.

Bibliografie

Napoleon, o legenda fara sfarsit. (2007, 01 16). Retrieved 05 17, 2015, from descopera.ro: http://www.descopera.ro/cultura/928843-napoleon-o-legenda-fara-sfarsit

Alfred, J. (2011, Februarie 8). PSYCHOLOGICAL OBSERVATIONS OF NAPOLEON BONAPARTE. Retrieved Mai 21, 2015, from http://www.historicmysteries.com/: http://www.historicmysteries.com/psychological-observations-of-napoleon-bonaparte/

Barber, J. D. (1992). The Presidential Character: Predicting Performance in the White House. Englewood Cliffs: N.J: Prentice Hall.

Haythornthwaite, P. J. (1995). The Napoleonic Source Book. London: Arms and Armour.

Holmberg, T. (n.d.). Napoleon’s Addresses: The Italian Campaign. Retrieved mai 31, 2015, from The Napoleon Series: http://www.napoleon-series.org/research/napoleon/speeches/c_speeches1.html

Joséphine de Beauharnais Biography Emperor (1763–1814). (n.d.). Retrieved iunie 2, 2015, from BIO.: http://www.biography.com/people/jos%C3%A9phine-de-beauharnais-9358328

McLynn, F. (1998). Napoleon A biography. GB: Pimlico.

Napoleon & Josephine-Who was Napoleon? (n.d.). Retrieved 05 17, 2015, from National Gallery of Vicoria: http://www.ngv.vic.gov.au/napoleon/napoleon-and-josephine/who-was-napoleon

Napoleon Bonaparte : Farewell to the Old Guard. (n.d.). Retrieved mai 31, 2015, from The History Place Great Speeches Collection: http://www.historyplace.com/speeches/napoleon.htm

Napoleon:Background and Rise to Power. (n.d.). Retrieved Mai 22, 2015, from http://blogs.uprm.edu/: http://blogs.uprm.edu/migracion/files/2013/03/Napoleon-Background.pdf

Parr, F. (n.d.). THE DEATH OF NAPOLEON BONAPARTE AND THE RETOUR DES CENDRES: FRENCH AND BRITISH PERSPECTIVES. Retrieved iunie 9, 2015, from http://www.napoleon.org/: http://www.napoleon.org/

Postans, R. (1848). Bnetley Miscellany „The two funerals of Napoleon”.

Romantic Love Letters. (n.d.). Retrieved iunie 2, 2015, from The Romantic: http://www.theromantic.com/LoveLetters/napolean.htm

Rost, J. C. (1992). Leadership for the Twenty-First Century. London: Praeger Publishers.

Sowards, J. K. (1995). Napoleon: Child or betrayer of the Revolution? In J. K. Sowards, Makers of World History (pp. 90-113). New York.

Tulard, J. (1984). Napoleon The Myth of the Saviour. London: Mehtuen & Co. Ltd.