Hai mai bine să stăm aici, am spus un pic mai tare decât voiam
pentru că entuziasmul e un păcat de care mă fac vinovată
și m-am și așezat pe scaun și picioarele goale le-am strâns sub mine
gata, nu mai putem da înapoi acum, spuneau tălpile mele albe
și prietenii mei doar au suspinat și iubitul meu mi-a întins dezinfectantul
Eram mult prea aproape de scenă, urma să urlăm unul la altul
și să întrebăm ce?, până ne iese pe nas și apoi renunțăm
și dăm din cap, ca păpușile, fără să înțelegem mare lucru
dar nu asta conta, de vorbim puteam să o facem și pe zoom
sau prin mesaje sau data viitoare, important era să auzim muzica.
Bărbatul care cânta pe scaunul înalt era arămiu de stat în soare
și avea părul grizonat, și mâinile lui erau două lopeți din alte vremuri,
ochii lui aveau culoarea periculoasă a cerului când vine furtuna
musteau a causticitate și o înțelegere prea dureroasă
a acestui pământ, ciudat e că el cânta pizzicato
și vocea lui era gravă ca trădarea.
După prima melodie am țâșnit în picioare și am aplaudat frenetic
pentru că entuziasmul e un păcat de care mă fac vinovată
și prietenii mei doar au suspinat și iubitul meu mi-a întins dezinfectantul
Sursa imaginii: Unsplash
Dacă îți place ce scriu, mă poți susține cu o donație prin Paypal, aici: paypal.me/chelcioaica