Era abia 1 octombrie și toamna avea să-mi sporească angoasele

cu fiecare zi ce-și întârzie schimbările

cu fiecare dimineață rece

cu fiecare frunză prăbușită pe pământ

și arămiul ei dizolvat lent, descompus în mii de puncte de culoare

lăsând în urmă doar scheletul fragil al unei frunze moarte

și fiecare ceață care-mi aburește geamul

și fiecare burniță timpurie

și fiecare picătură de ploaie prăbușită pe asfalt

și greutatea ei rotundă de cristal, ce răsună grav, a singurătate

lăsând în urmă doar urma umedă pe un pardesiu albastru

O doamne, ce bine că ador pardesiele!


Sursa imaginii: Unsplash


Dacă îți place ce scriu, mă poți susține cu o donație prin Paypal, aici: paypal.me/chelcioaica