Am închis încet ușa în urma mea, mai mult dintr-o nevoie primordială de a nu deranja pe nimeni și nimic cu existența mea și acțiunile mele, decât din teama de a produce un zgomot suficient de puternic încât să tulbure pacienții sau personalul căminului. Oricum, toată lumea pare că e deja destul de tulburată. 

Înainte să apuc să respir cum trebuie, cu plămânii relaxați, simt o umbră de căldură pe ceafă, ca o rază de soare și mă miră capacitatea de a se strecura a acestei femei uriașe, care umple holul cu corpul ei plin și lat și mă fixează cu niște ochi negri, de șoarece, înfundați în pliurile feței ca o pâine răsucită:

-Îl asculți cât vrei, sau mai bine spus, cât poate el să-ți povestească, până când ochii nu-ncep a se-mpăienjeni de lacrimi sau nu se-agață-ntr-un punct fix, până se înroșesc, neputincioși să mai clipească. Nu o să știi niciodată sigur ce e adevărat și ce nu. 

Dacă vrei așa, bine, dacă nu, tot bine. Închide ușa când pleci, nu le lăsăm niciodată deschise, că se face curent. Mai bine ușa închisă și geamul deschis, mă înțelegi? Aerul proaspăt face minuni, mai ales când depinzi de altul să te scoată afară, cu căruciorul și n-are chef, sau se grăbește și tu n-ai timp nici să miroși mărul în floare sau blana lui Ciupi, care e prieten cu toată lumea. 

Dacă mai vrei să vii, te-așteptăm joi. Programul de vizite începe la două și jumătate. La el nu vine nimeni, nici n-a venit vreodată. Tu ești prima și de-asta nici nu contează că până azi nici nu știai cum îl cheamă. Ai putea prea bine să fii maică-sa sau o iubită din tinerețe. Îi prinde bine să mai vadă pe cineva nou. S-o fi plictisit și el, săracul, de-atâtea halate albe, verzi și albastre, halate fără chip, doar cu mâini.

Și în aluatul dospit al feței s-a adâncit un zâmbet blând, de bunicuță. Și-a petrecut brațele peste pieptul plin, doi cozonaci lipiți, într-un cuptor prea mic. Așteaptă un răspuns și ochii mici, două stafide, mă fixează, fără să clipească, o căutătură dulce.

-Ei?

-Vin, o să vin. Joi ați zis?

-Da. Te pupă mătușa, mă duc pe etaj.

  Și m-a prins cu mâinile dolofane de conturul prost trasat al feței și m-a pupat zgomotos pe frunte, de parcă voia să-și imprime buzele pe pielea mea. Respirație ei mirosea a zahăr vanilat. Până să mă dezmeticesc, era deja la jumătatea holului, fundul ei mare, ca o roată de cașcaval afumat se balansa într-un echilibru fragil, specific oamenilor grași, când pe un picior, când pe celălalt. Noroc că holul era îngust, pentru dimensiunile ei și n-ar fi avut loc să cadă, nici dacă ar fi vrut.

Sigur, vorbele ei mi-au dat de veste că urmează să mă pupe, nu era doar o expresie, dar pentru un copil mare, care nu a fost deprins cu gesturi de afecțiune materne, paterne sau de oricare alt fel, un copil trist fără bunici, gestul ei a fost prea greu de suportat, prea mult pentru cineva obișnuit cu nimic. Mi s-au strâns lacrimile în colțul ochiului și am suspinat cu poftă, din toți rărunchii, ca și cum îl ținusem prea mult îngropat undeva în străfundurile organelor mele interne.

Înainte să mă hazardez, să alerg după ea și să să o cuprind cu brațele mele larg deschise de șolduri, cu conștiința neputinței de a reuși să unesc mâinile, adevărul dureros că cineva nu poate să-ți aparțină complet, așa cum nici tu nu poți să-i aparții în totalitate, m-am dat înapoi un pas mic, de pitic și mi-am îngăduit să rămân o clipă pe loc, să-mi revin.

Apoi am făcut ce făceam întotdeauna când eram mică și nu-mi ajungeau vorbele mamei sau tatălui, oricare dintre ei se încumeta să mi le arunce, în grabă, răsfirate, ca firimiturile de pâine de pe pervaz, pentru zeci de păsări înfometate, m-am uitat pe gaura cheii ușii închise. În mine erau zeci de păsări înfometate și firimiturile poveștii pacientului nu-mi ajunseseră nici pe-o măsea.