E ultimul loc în care am crezut că o să mă întorc vreodată
și că o să merg cu capul sus, cu teamă să nu mă lovesc de nori.
Pe aici oamenii sunt șterși, au pielea palidă, sunt cenușii
de ani de zile prin vene le curge cenușă, nu sânge
Am măsurat viranelele cu pas șovăitor, cu teamă să nu mă absoarbă pământul
ceva atât de plin de viață, într-un loc atât de gol.
Până și casele pe care le știam odată au intrat la apă
doar a noastră, iată, a fost nimicită de foc.
M-a strigat o băbuță de peste stradă: Ioana, de ce n-ai mai venit pe-aici?
Am dat din umeri doar, și i-am zâmbit:
-Bătrâno, unde ți-ai pierdut piciorul?
nu l-am pierdut, știu exact unde e. Știi,
nu mai mănânc nici dulciuri de la o vreme.
Am salutat-o scurt și am pornit mai departe
ce să-i spun? Nu am trecut pe-aici, e adevărat,
dar asta doar fiindcă nu am trecut încă peste.
Copilăria mea nu-i o clădire și nici un stradă, nu-i un copac
și nu-i nici un oricare alt om, în afară de mine.
Mi-a luat prea mult să înțeleg că am abandonat acolo
o parte uriașă din sufletul meu, aproape jumătate,
dar uite-te la mine, încă trăiesc, chiar și așa ciuntită.
Măcar nu sunt ca bătrâna Mioara și încă mă bucur de tot ce e dulce
chiar și de viață.
Sursa imaginii: Unsplash
Dacă îți place ce scriu, mă poți susține cu o donație prin Paypal, aici: paypal.me/chelcioaica