După luni de hibernare în care soarele răsărea 

și apunea peste kilometri întregi de pământ neumblat

scuipat, înjurat sau sărutat, străzi fără gunoaie

sau cu gunoaie vechi, case în care mustea nevoia

de a umbla aiurea ore întregi și teama de a nu ști ce urmează

am primit un telefon pe care-l așteptam de ani de zile

încă din fosta mea viață de când aveam temeri mai puține

decât degetele la o mână și cu 50 de lei îmi luam parizer

cât un braț și jumătate și pâine încă pe atât

tutun și apă cât cuprinde și cărți găseam mereu pe drum.

M-am suit în tren și am mers 12 ore până în Budapesta

cu mâinile sub cap și rucsacul sub tălpi

am visat dulce în legănatul molcom al trenului bătrân

ce frumusețe rară și ce noroc chior, norocul prostului aș zice

dacă nu aș suferi de orgoliu, să poți s-o iei de la capăt

într-o altă țară și un alt oraș, unde nu te știu nici oamenii

nici străzile, după luni întregi de stat pe loc, timpul a luat-o la goană.

Am avut impresia că începe să dea în clocot 

ca și cum în valuri largi s-a revărsat pe foc din oală

și-am știut atunci că am lăsat în urmă parizerul și acordeonul.

Acum mă așteaptă langoșul și vioara.


Sursa imaginii: Unsplash


Dacă îți place ce scriu, mă poți susține cu o donație prin Paypal, aici: paypal.me/chelcioaica