Aerul mirosea dulce și proaspăt, supra-saturat de oxigen,
era genul de lucru pe care dacă-l observai de cum scoteai nasul
în lume, avea șansa să-ți schimbe întreaga zi, să-i dea premise pozitive,
să fie indexată în colecția de amintiri ca una eminamente reușită,
fără niciun motiv, am oprit muzica, atunci nu aveam nevoie de ea,
am ascultat pe drum sporovăiala păsărilor și foșnetul frunzelor
care se sfărâmă sub talpa mea, care cad necontenit, ca o ploaie arămie
care vin de nicăieri, din copacii deja goi, până când n-am mai auzit nimic,
nici zgomotul propriei mele respirații; bulevardul se înfățișa ca un tablou clasic
de toamnă, învăluit în zgomot alb, am auzit un țiuit, era sunetul tăcerii,
și odată ce am înțeles asta, am observat cât sunt de singur de fapt și abia atunci
am lăsat muzica să curgă în căști, neobosită.
Sursa imaginii: Unsplash
Dacă ți-a plăcut, scoate-mă o cafea virtuală, via Revolut: 0729107614