Nimeni nu e mai singur decât Dragobete,
Fiul Babei Dochia, vestitorul primăverii,
Ales pentru bunătatea lui nesfârșită să fie gardianul iubirii,
Dar pedepsit să n-aibă răgazul să se bucure el însuși de ea,
Veghind tineri și tinere care-și oferă ghiocei atunci când se curtează,
Pentru ca mai apoi să se calce pe picior
Disputându-și supremația în relație, toate astea
În timp ce e condamnat să asculte cântecul înnebunitor
Al păsărilor care-și construiesc cuibul – totul e adevărat
Am citit pe Wikipedia – mi-l imaginez pe Dragobete un tânăr îmbătrânit
Uscat și fără perspective, trăind o viață secată de plăcere
Veșnic martor al vieților celorlalți, nefericirea i s-a cuibărit în gesturi
În felul în care își mângâie cearcănele, în lentoarea
Cu care-și dă părul după ureche, pedeapsa pentru că s-a încăpățânat
Să fie atât de al naibii de bun la suflet.
sursa imaginii: Unsplash