Erau puține lucrurile pe care nu le-am fi făcut unul pentru celălalt,

așa mă gândesc acum la prieteniile din copilărie, puține, 

să le poți număra pe degetele de la o singură mână și să te oprești

până la ultimul, puține lucruri pe lume mi se par atât de înduioșătoare,

îmi amintesc cum, adesea aventurile din următoarea zi erau ultimele 

gânduri care-mi precedau somnul, agitat, nerăbdător în vis să-mi construiesc

scenarii a ceea ce urma să se întâmple a doua zi, știind deja

că nu vor fi nici pe departe la fel de încântătoare ca realitatea

și gândul ăsta, îți spun, e opusul a ceea ce ți se întâmplă

la vârsta mea, când îți petreci timpul cu tot felul de epifanii mărunte,

la care ajunge orice om, doar trăind și observând și îmi e dor,

îmi e tare dor de prietenul meu cel mai bun, până și de felul

răutăcios în care-și exprima uneori afecțiunea, prietenia lui era ca soarele 

de vară, pe măsură ce se încingea devenea tot mai necruțător

și cu toate astea, nu-l părăseam niciodată, îi rămâneam fidel, simțeam

o datorie absurdă să îi întrețin fanteziile, să mă minunez în fața

jocurilor pe care spunea că le inventa, chiar dacă știam de fapt

că sunt simple moșteniri de familie, ca râsul spumos și glumele seci,

îi eram mereu alături, chiar și atunci când mi-a promis că nimeni 

nu va râde de pantofii mei lucioși și verzi, atâta timp cât va fi cu mine

și el a fost chiar primul dintr-un șir care i-a arătat cu degetul,

era ușor să râzi, pe vremea aia, orice pretext era suficient, orice

glumă mergea, orice răutatea era binevenită și apoi iertată

pentru că eram atât de fragezi și de buni, aveam bunăvoința

să uităm rapid orice nu ne convine, să ne rămânem aproape,

să visăm noi și vechi jocuri, să cucerim lumea și să o dăm înapoi

înainte de culcare.

Sursa imaginii: Unsplash

Dacă ți-a plăcut, scoate-mă o cafea virtuală, via Revolut: 0729107614