Erau puține lucrurile pe care nu le-am fi făcut unul pentru celălalt,
așa mă gândesc acum la prieteniile din copilărie, puține,
să le poți număra pe degetele de la o singură mână și să te oprești
până la ultimul, puține lucruri pe lume mi se par atât de înduioșătoare,
îmi amintesc cum, adesea aventurile din următoarea zi erau ultimele
gânduri care-mi precedau somnul, agitat, nerăbdător în vis să-mi construiesc
scenarii a ceea ce urma să se întâmple a doua zi, știind deja
că nu vor fi nici pe departe la fel de încântătoare ca realitatea
și gândul ăsta, îți spun, e opusul a ceea ce ți se întâmplă
la vârsta mea, când îți petreci timpul cu tot felul de epifanii mărunte,
la care ajunge orice om, doar trăind și observând și îmi e dor,
îmi e tare dor de prietenul meu cel mai bun, până și de felul
răutăcios în care-și exprima uneori afecțiunea, prietenia lui era ca soarele
de vară, pe măsură ce se încingea devenea tot mai necruțător
și cu toate astea, nu-l părăseam niciodată, îi rămâneam fidel, simțeam
o datorie absurdă să îi întrețin fanteziile, să mă minunez în fața
jocurilor pe care spunea că le inventa, chiar dacă știam de fapt
că sunt simple moșteniri de familie, ca râsul spumos și glumele seci,
îi eram mereu alături, chiar și atunci când mi-a promis că nimeni
nu va râde de pantofii mei lucioși și verzi, atâta timp cât va fi cu mine
și el a fost chiar primul dintr-un șir care i-a arătat cu degetul,
era ușor să râzi, pe vremea aia, orice pretext era suficient, orice
glumă mergea, orice răutatea era binevenită și apoi iertată
pentru că eram atât de fragezi și de buni, aveam bunăvoința
să uităm rapid orice nu ne convine, să ne rămânem aproape,
să visăm noi și vechi jocuri, să cucerim lumea și să o dăm înapoi
înainte de culcare.
Sursa imaginii: Unsplash
Dacă ți-a plăcut, scoate-mă o cafea virtuală, via Revolut: 0729107614