Scrie, scrie mereu, altfel o să te omoare dracii ăia ai tăi, îmi spune
paznicul meu, care mă ține sub o strictă supraveghere de la trei
case de distanță, avem o înțelegere și pentru mine înțelegerile
sunt sfinte, sunt sclavul lor, mă țin legate mai strâns decât orice
pereche de cătușe sau sfoară, mă apasă mai tare decât pereții reci
și goi ai oricărei închisori, mă urmăresc abil prin viață, mai bine
decât ar face-o orice pereche de ochi, avem o înțelegere cum că
mă oblig să-mi scriu istoria personală, a familiei și a neamului
în schimbul unei libertăți aproximative, a unui salariu derizoriu
a serviciilor casnice pe care mi le face o femeie umilă, trecută
de prima tinerețe, pe jumătate mută și cu o percepție relaxată
asupra igienei personale, cu părul mereu încâlcit și șorțul murdar
și pantofii prăfuiți, dar care se achită onorabil de toate celelalte aspecte,
curăță casa lună, gătește de trei ori pe zi, ce rămâne îl duce acasă,
copiilor și soțului ei, îmi calcă pantalonii la dungă și apretează
cămășile, atât de iscusit că le-ar putea face să stea în picioare,
umplându-mi casa de fantome elegante, e atât de umilă
că nici măcar nu mă privește în ochi când facem dragoste,
îmi cere să-i citesc uneori ce scriu, mă ascultă cu atenție
și încuviințează ușor din cap, de parcă am dat viața gândurilor ei
ascunse, mă ascultă și când mă plâng de traiul meu mizer, de temnița mea
virtuală, că sunt prizonierul unui monstru fără chip care se hrănește
cu scrisul meu, cu poveștile mele și odată chiar am crezut că-i spirituală
când mi-a spus pe-un ton egal, fără să mă privească în ochi: ce te plângi atâta,
asta fac toți scriitorii!
Sursa imaginii: Unsplash
Dacă ți-a plăcut, scoate-mă o cafea virtuală, via Revolut: 0729107614