Aerul nopții e atât de proaspăt încât se simte tăios, de vină
e toată ploaia care a înmuiau copacii în cerneală, a umplut
pământul de apă și apa s-a transformat în gheață și acum
lucește în lumina becurilor stradale ca o întindere de stele
și doar copacii uzi, cu conturul lor negru, profilat pe cerul indigo,
mă ajută să-mi dau seama unde se termină cerul și începe pământul
și dimineața aerul devin dulce, și plin și respirându-l mă simt
ca și cum aș bea apă de izvor cu înghițituri mici, să nu mă doară
nici dinții, nici pieptul, înregistrez toate trecerile astea cu detașare,
de la o distanță de zeci de mii de ani și tot atâția kilometri
și am impresia că aș putea ghici tot sensul universului, mai puțin
sensul aventurii mele de-o noapte, cum am putut s-o fac?
mă gândesc fără remușcare sau vinovăție, pare povestea altcuiva
mă gândesc la iubita mea ca la un bagaj pe care l-am uitat
mă gândesc la ochii ei verzi inundați în lacrimi
la cum vor avea strălucirea pietrelor sub apă atunci când îi voi mărturisi
mă întreb ce fel de om sunt dacă mă simt mai bine și mă măgulește gândul
că eu sunt motivul pentru care ea plânge
Sursa imaginii: Unsplash
Dacă ți-a plăcut, scoate-mă o cafea virtuală, via Revolut: 0729107614