De când am devenit boem, așa, ca alegere personală
nu mai am mare lucru de făcut decât să cunosc lumea
să o observ, să admit că în cei 31 de ani de viață
nu am reușit să acumulez prea multă informație relevantă despre ea
să-i recunosc tendința de a se schimba aproape zilnic,
de a funcționa în parametri optimi doar în momentele de criză,
de a sfida legi și bunul simț, așa, ca alegere personală
așa că am ieșit și în noaptea asta să mă plimb pe străzi
și străzile sunt goale, ca oamenii care le preumblau odată
e destul de târziu, ce-i drept, femeile și bărbații cuminți
sunt deja la culcare, nu toate obloane sunt trase, totuși,
dacă toate obloanele ar fi trase tot timpul, peste tot
nu am mai avea subiecte de discuție, clădirile de birouri
totuși, încă zumzăie, mi-am apropiat urechea de un zid
și am simțit omul muncii, infiltrându-se în miezul creierului meu,
încăpățânat, prin zeci de metri și zeci de șuruburi și zeci de țevi
și zeci de ore muncite, l-am simțit acut, ca un șoc electric
i-am simțit nevoia de a nu se opri din muncă, pentru că atunci
când munca încetează apar întrebările și când apar întrebările,
dispare liniștea și nimeni, absolut nimeni nu-și dorește asta.
M-am speriat, oricum, corpul uman s-a dezobișnuit de șocul electric
ca o unică măsuri de coerciție și am privit, de partea opusă
a străzii, zecile de etaje, iluminate în albastru, o lumină rece
care te ține treaz și cerebral, arătau exact ca niște acvarii,
sute de acvarii, așezate pe rafturile unui dulap imens,
de vreo 10 etaje sau mai bine și tot ce mă puteam gândi
în timp de vântul îmi vuia pe la urechi, înghețându-le
era doar: unde-s peștii?
Sursa imaginii: Unsplash
Dacă îți place ce scriu, mă poți susține cu o donație prin Paypal, aici: paypal.me/chelcioaica