Cum am ieșit pe ușă mi-am petrecut mâinile pe piept
și am strâns, am strâns cât am putut de tare
să nu las căldura să-mi iasă din corp, să nu las corpul
să piardă bătălia cu frigul, să nu las frigul să-mi distrugă
sentimentul că sunt protejată de ceva ce nu pot atinge cu adevărat
și, în final, să nu las durerea că nu pot atinge ceea ce-mi doresc
cu adevărat să-mi strice începutul de zi, oricât de friguroasă
s-ar prefigura în atmosfera lăptoasă și umedă a ceții, apoi
am tras din țigară cu voluptate, nu cu resemnare, cu poftă
așa cum se cade să se facă de fapt, nici n-are sens să fumezi
dacă nu trezești în ceilalți o dorință compulsivă de a face același lucru
am simțit cum vântul a devenit din neplăcut nemilos, din nemilos brutal
ca și cum voia să mă secere cu vuietul lui și m-am trezit urlând
o voce fără formă și contur, o voce ridicându-se din ceață: știi ce?
e doar o iarnă, o să treacă, în două luni vine primăvara și te-ai dus!
nu-mi inspiri deloc teamă, frigule! și scrumul mi-a pișcat arătătorul
cu un sfârâit slab, stins. -știi ce? s-a auzit ca un ecou,
încălzirea globală e o realitate
și atunci, de fapt, am înghețat
Sursa imaginii: Unsplash
Dacă îți place ce scriu, mă poți susține cu o donație prin Paypal, aici: paypal.me/chelcioaica