-Aleargă! Hai! Hai mai repede! Prinde-mi mâna!
-Nu eşti sănătoasă!
-Slavă Domnului că nici tu nu eşti că altfel nu ştiu ce ne făceam.

Din nou în tren. De data asta spre Cluj. Am auzit că-i drum lung până acolo.Luca mă ia în braţe şi-mi şopteşte să trag un pui de somn şi mă trezeşte el când ajungem. Nu există nimic mai liniştitor de-atât. Barba lui roşcată şi aspră îmi gâdilă umerii goi, deşi e deja octombrie şi surâd, ca prin vis, ultimelor raze de soare care-i scaldă părul într-o lumină aurie.
Când m-a trezit, eram ghemuită pe o bancuţă din gară cu degetele înroşite de frig şi tremuram uşor.Aici nu e de sandale şi de umeri goi!

– Hai să mergem. Dă-mi mâna.
M-am ridicat uşor şi m-am întins ca o pisică.
– Hai.

Nimic mai fără de rost decât strigătele şi chicotelile mele, implorând “mai înceeet!” în timp ce mă agăţ cu disperare de gâtul lui şi cu genunchii îi strâng bietele coaste.
– Mă doare mă!
– O să mă doară pe mine mai rau dac-o să cad!
– Pui de om! Jos cu tine.

Dac-aş fi avut vreo şansă ca el să fie primul căruia să-i spun “te iubesc”, aş fi realizat cât de pierdută eram, dar atât de propriu îmi era sentimentul ăsta etern de dragoste pentru tot şi toate încât îmi imaginam că mai aveam încă un strop de autonomie.

Hanoracul lui îmi atârna peste genunchi şi îmi îngreuna mersul, dar măcar mă proteja de vânt şi frig, pe care el, în tricoul albăstrui şi pantaloni străvezii de in, părea să nu le simtă deloc. Atât de simplu îşi trecea măna prin par cînd era încurcat şi nu ştia pe unde să mergem, încât îmi negam gesturile frenetice şi îmi doream ca părul meu, mâna mea, surâsul meu să fie la fel de expresive. Regulile erau să nu cerem direcţii: doar aşa puteam să descoperim, pe de-a dreptul oraşul.

De când ne-am aşezat la masă, până m-am aruncat de-a dreptul pe pat, îmi aduc aminte cum se simţea lemnul de stejar al mesei vibrând sub degetele mele, cum oameni bătrâni, pe care-i vezi mereu, plecau, rând pe rând, cu o viteză uimitoare, apoi obrajii înroşiţi ai lui Luca, carafele de vin ce apăreau mereu, lumina difuză, capul din ce în ce mai greu, răsetele zgomotoase, tâmplele degzolite ale lui Luca, frenezia mâinilor mele, căzătura, cearta cu chelenerul, Luca, picoarele amorţite, Luca, picăturile de ploaie, Luca, apoi un vis ciudat cu o fermă.

6:00 : – Ai luat toată plapuma! Ce naiba!
– Hai să ne căsătorim.