Iar tu, draga mea, ești indomptabilă, cu vocea ta răgușită

cu părul tău blond nisipiu, cu ochii tăi rotunzi, de păpușă rusească

cu zâmbetul tău superior, cu buzele mușcate de vânt, roșii, dureroase

cu pielea străvezie, sub care se ghicesc, prețioase, oasele cu luciri de fildeș,

ești mai neconsolată decât prevede legea, cu lacrimile înnodate în barbă

baticul văduvelor tinere, te-ai apucat iar să-mi ascuți creioanele,

ce obsesiv-compulsiv din partea ta, să vrei să dai vârfurilor același luciu metalic

al lucruri bine făcut, ai îndreptat scaunele și ai mutat masa de trei ori,

ca soarele să se împiedice de ea și să-și reverse asupra planșelor mele

întreaga lui lumină și căldura să-mi mângâie părul, fruntea

în timp ce gândesc și desenez o lume nouă pentru noi, o clădire sustenabilă,

glorioasă, cu rădăcinile în pământ și capul în nori, clădirea secolului

amăgindu-mă cu grandoarea arhitectului bonom, preocupat să construiesc lumea

etern prea ocupat să mă construiesc pe mine însumi și pe tine să te privesc

nu doar atunci când îți desenez portretul 

la fereastra clădirii mele glorioase.

Sursa imaginii: Unsplash

Dacă îți place ce scriu, mă poți susține cu o donație prin Paypal, aici: paypal.me/chelcioaica