-Crede-mă, simțeam timpul materializându-se

și mă simțeam strivit sub greutatea sa

și fiecare secundă era ca o picătură de sânge scursă

știam eu că mai bine nu veneam să cunosc goma

să exist în preajma ei, tăcut și umil, să mă simt judecată

pentru fiecare fir de păr care înfruntă aerul rece 

din camera asta plină de reptile cu ochi de gheață.

Erau mai puțin de cincizeci de oameni în sala uriașă, cu podea de marmură

cu ferestre lungi, până în pământ, unde îmi țineam eu privirea

până și goma respectă normele de siguranță, am râs în sinea mea

și mi-am adus aminte de Goma, care s-a stins la sfârșit de martie

și cum prin anii șaizeci a fost  muncitor necalificat, fotograf ambulant, 

trompetist, tehnician, dar când și-a reluat studiile la filologie

până și el a abandona și am râs din nou, în sinea mea

așa cum ar face orice alt student ratat, consolându-se cu neputința celor mari

dar și eu scriu, aproape am țipat, tot în sinea mea și o doamnă nepermis

de bătrână, cu rochia nepermis de scurtă pentru vârsta ei a tresărit, 

poate că m-a auzit, poate că și ea țipă în sinea ei de multe ori.

Mi-am adus aminte și de chipul lui, cu trăsături rotunde, de om bun

încadrat tot într-un păr alb și des, ca de vată, cum semăna cu moș crăciun

disidentul a murit într-un spital din Paris, scriau știrile

răpus de coronavirus, titra pe toate paginile

și noi, noi ce căutăm aici, când virusul încă există?

prilejul de a scrie, țipa bătrânul Paul Goma, dintr-un colț

al sufletului meu.


Sursa imaginii: Unsplash


Dacă îți place ce scriu, mă poți susține cu o donație prin Paypal, aici: paypal.me/chelcioaica