Când eram mică mi-aş fi dorit să primesc în dar o carticică cu mărturii ale tuturor copiilor să pot aprecia dacă eram sau nu un copil ciudat. Nu înţelegeam dorinţa celorlalţi de a se înconjura de alţi mici mucoşi care împrăştie nisip şi fac mizerie şi nu au niciodată ceva interesant de spus. În schimb preferam să stau cu copii mai mari şi să-i ascult, să-i sfătuiesc superficial pe cât îmi permiteau, sau să tac când nu înţelegeam despre ce e vorba şi să privesc în zare, reflexiv. Descendent , în viaţă, am făcut abuz de cuvintele ”Te iubesc”. Ce-i drept iubeam orice fiinţă care mă plasa în centrul universului său.
Am fost un copil paradoxal si traiam intens orice experienta si asta nu e neaparat un lucru bun. Îl iubeam mult de tot pe băieţelul de la grădinţă care mă dădea în leagăn şi mă ţinea de mână strâns-strâns până cand îi transpirau palmele şi-mi dădea drumul doar ca să ma ia în brate şi să ma pupe pe urechi. Îl iubeam mult, chiar dacă era dolofan si cu părul creţ şi încurcat, pentru că mă iubea şi decât asta conta pentru mine.
Relaţiile cu cei din jurul meu erau paradoxale. Sentimentele mele se schimbau atât de repede încât mă speriau şi atunci preferam să stau singură pentru un timp. Să mă dau în leagăn.
Aş fi dorit să pot să controlez totul şi ţin minte că pentru nu-ştiu-ce motiv am avut impresia că pot obţine asta prin necăjirea unui băiat de care-mi plăcea mult de tot pentru ca semăna cu un personaj din desene animate. Era drăgălăşenia întruchipată. Şi l-am facut să plânga pentru că trebuia sa înteleaga că zambetul lui nu poate schimba nimic. El sigur nu a înteles asta şi eu m-am căit pentru zile întregi şi mi-am tot promis de-atunci să nu mai fac pe nimeni să plângă. N-a mers.
Aveam şi excese de generozitate, dar faţă de cei care nu se bucuraseră niciodată de atenţie. Primul meu sarut, în primară a fost dat singurului băiat care nu dansase niciodată cu o fată . Ţin minte că era atât de cald şi eram roşie în obraji, faţa mea de fapt, trăda orice schimbare termică. Purtam rochia albă de catifea croşetată de mama şi mă îndrăgostisem. Nu de el , bineînteles, pentru că era scund şi rârâit şi la fel de roşu în obraji ca mine.
Mie îmi plăcea de băiatul înalt ,cu ochi căprui şi părul blond. Nu l-am mai văzut niciodată de atunci, dar l-am regăsit în Luca.
”A fost fantastic!” le tachinam eu pe celelalte fetiţe care nu-şi puteau explica gestul meu. ”A fost fantastic, sincer!”