Adevărul e că după ce a cunoscut-o pe ea a început

să privească altfel oamenii care îmbrățișează copaci,

văzând în gestul lor nu doar dorința de a proteja natura,

aplecarea spre ecologism, visul de a salva planeta,

ci și o nevoie de a se reconecta la propriul lor arbore

genealogic, pe care ea una, nu l-a putut niciodată trasa,

nici măcar cu inexactitatea unei istorii familiale

pierdute în ceață, căci îmbrățișând copacul din fața

casei lui, după prima oară când și-a petrecut noaptea

în patul lui, sub acoperișul lui, la adăpostul brațului lui,

ea și-a îmbrățișat și tatăl pe care nu l-a cunoscut niciodată,

bunicul care a murit prea devreme și pe neașteptate,

străbunicul despre care a auzit niște povești înfiorătoare

echilibrate de vocația lui teologică și vocea îngerească

și odată cu ei pe toți strămoșii care aveau un aport în culoarea,

densitatea și ritmul sângelui care-i curgea prin vene, în lucirea

ochilor și moliciunea pielii și aspirațiilor mai degrabă mediocre

și ei toți își întorceau spre ea obrazul scorțos întruchipat 

de scoarța castanului bătrân, își imagina ce ridicol ar fi 

ca îmbrățișarea ei să fie întreruptă de zgomotul unei castane 

care-i cade drept în cap, asta ar spulbera toată magia și duioșia 

momentului, pentru el era deja prea târziu să mai verse o lacrimă, 

gândul ridicol l-a scos complet 

din sfera kitsch-ului.

Sursa imaginii: Unsplash

Dacă ți-a plăcut, scoate-mă o cafea virtuală, via Revolut: 0729107614