Mi-ar fi sfâşiat sufletul să o văd goală în patul meu, trupul ei subţire ,uscat şi galben alături de cel al sotului meu. Să se zvărcolească în cearşaful umed, să-i zgârie spatele, să-i şoptească în ureche cuvinte al căror sens nici nu ai bănui că femeia aceasta insipidă îl cunoaşte. Obrazul ei e colorat, treptat, de plăcere. Îşi trece mâna bătrânicioasă prin parul lui, în timp ce el …Nu, nu ,nu. E prea mult pentru bietul meu suflet. Ce-i drept, întotdeauna am suferit de “scenarită”, dar cursul acestei poveşti e străin de puterile mele, nu aş putea schimba nimic.
Ar fi fost cumplit dacă aranjamentele legate de mariaj nu ar fi fost prestabilite; ca într-un contract au notat responsabilităţile şi preocupările fiecăruia. După ani întregi de haos şi impulsivitate, certuri, escapade fără niciun ban, plecările mele constate de-acasă, înainte de a-l avea pe Andrei, când lucrurile deveneau prea serioase, Luca avea nevoie de ordine şi stabilitate.
Era de la sine înţeles faptul că vor dormi în camere separate şi lucrurile mele nu vor fi atinse.Dar ce rost mai aveau de fapt daca nu erau folosite, nici macar lasate la vedere, ci doar ştiute într-un ungher al casei ? Aveau nevoie de urma de cafea pe masă. Un semn al prezenţei mele. O amăgire că peste ani nu mă vor uita.