ce s-a schimbat?


Mergea cu mâinile în buzunar și singura lui companie îi era un cer de cerneală, lipsit de stele. De undeva departe se auzea șuieratul disperat al unei locomotive, urletul unei mame care-și cheamă copilul dispărut. 

Nu era mare lucru de făcut după ce apunea soarele. Odată ridicate toate restricțiile, oamenii s-au îmbolnăvit de dorul lor, fără să-și dea seama. 

Libertatea e un lucru periculos, s-a gândit, dând cu piciorul într-o cutie goală de detergent. Digul aduna cele mai ciudate obiecte. Un prezervativ folosit și înnodat la capăt, cronica unei morți anunțate, un pahar flaut cu piciorul spart, un ursuleț de pluș cu un curcubeu pe piept, golit de pluș, un stilou pelikan pe care s-a aplecat să-l ridice. 

În lumina alburie e lunii, a putut să-i citească inscripția: Te iubesc de mor! 19.03.2020

Păcat că avea penița ruptă. L-a aruncat cu boltă și l-a urmărit cu privirea cum zboară și se pierde în Lacul Morii, lăsând în urma lui modelul familiar al undelor de wifi.

Două tinere alergau în sincron și cozile săltau în contratimp. Două perechi de picioare se împleteau unele în jurul altora, dar nu s-a apropiat să vadă și restul corpurilor.

Doi nori au pornit să traverseze lent cerul, suflați de un vânt rece.

Uneori lumea se număra din doi în doi și un se simțea ca niciunul. În seara asta, Marcu se simțea mai rău ca în altele pentru faptul că era singur.

Cănile lui de cafea, cu pelicula multicoloră ca de benzină nu prevesteau mari schimbări. Pare că tot ce era important se întâmplase deja și acum lumea doar se confruntă cu consecințele.

Ar fi fost mai fericit cu o iubită? Probabil că nu, dar măcar nu s-ar mai simți singur, asta e sigur.

Zilele erau libere să vină și să plece după cum aveau chef, rareori aduceau ceva nou după sine. Peste tot prin oraș, becurile luminau podelele lustruite ale barurilor, dar sub lumina lor nu se bucura nimeni. În restaurante mirosea mai degrabă a pronto și dezolare, decât a mâncare. Pentru cine să se gătească? Jumătate din populație era decimată și regulile lumii noi așteptau să fie trasate.

Marcu și-ar fi dorit să aibă cu cine-și împărți gândurile. Părea de la sine înțeles că era demult apusă vremea marilor prietenii. Trecând unii pe lângă alții, oamenii se uitau cu suspiciune, căutând semnele vreunei boli. Din când în când, își potriveau pe nas și pe după urechi elasticele unor măști imaginare.

Cele două tinere care alergau au coborât scările ținându-se de mână și apoi s-au pierdut printre străduțe. În lumina ca de caramel a becurilor stradale, fațadele blocurilor păreau desenate pe carton. Din tufișul în care stăteau ascunse cele două perechi de picioare, s-a auzit un țipăt. Picioarele urmate de corpurile lor s-au ridicat și au pornit în direcții opuse, cu fețele acoperite, suspinând sau gâfâind sau amândouă. Iarba era tasată și răvășită ca un cearceaf.

S-au împlinit patruzeci de zile de la sfârșitul oficial al pandemiei. Și tot atâtea de la ridicarea restricțiilor. Și tot patruzeci de zile se ține și doliul, s-a gândit Marcu, suflându-și aer în palme ca să se încălzească.  

Sigur că în prima parte a vieții lui nu a avut prea multe de-a face cu înmormântările, dar norocul i s-a schimbat odată cu pandemia. Prefera să nu se gândească la toți cei pe care i-a condus pe ultimul drum de la începutul pandemiei, la toate cuiele pe care le-a auzit bătute în toate sicriele, dar un lucru îi era clar: când ți se schimbă norocul, nu e musai să se schimbe în bine.

S-a oprit la jumătatea drumului spre mica insulă, evaluând-o din priviri. I se spunea insula îngerilor pentru că pe vremea comuniștilor este 400 de case, două școli, o biserică și un cimitir au fost dărâmate pentru amenajarea lacului.

Comuniștii au mers atât de departe, încât au demolat până și Biserica Sfântul Ierarh Nicolae, cea mai veche construcție din zonă, datând din secolul 16. 

Au profanat morminte în numele construcției, dintr-un spirit practic. Au văzut obstacolul și l-au înlăturat. Pentru că nu erau credincioși, nu se citește în gestul lor batjocură. Probabil imaginația lor nu mergea atât de departe.

Imediat după terminarea lucrărilor au apărut și legendele despre sufletele care nu au putut să-ți găsească liniștea.

Pescarii sunt cea mai prolifică sursă, ei văd fire de lumini sub apă și siluete misterioase suficient de departe cât să nu le poți atinge și suficient de aproape cât să le simți amenințătoare.

Dar în seara asta nu sunt nici pescari și nici siluete misterioase. Brațele au început să-i înghețe, spijinjte pe balustrada subțire de metal. Se simte ca și cum învelișul lor s-a transformat în sticlă, iar interiorul e gol. Bizar. Sub el, apa adâncă, un hău, înăuntrul lui, doar aer.

Luna n-a fost niciodată mai subțire. E mai mult o impresie decât o prezență. Pe dig un singur bărbat care-și plimbă câinii.

O voce metalică se aude din spatele lui. 

  • E un personaj, nu-i asa?

Întreabă, arătând spre bătrân. Corpul care conține vocea e mătăhalos, cu o constituție de paznic, un bărbat chel între două vârste, cu care n-ai vrea să te împrietenești, dar nici dușman n-ai vrea să ți-l faci. 

Lângă el Spânul, în fața lui Bătrânul, în depărtare Insula Îngerilor. Dacă n-ar ști mai bine, Marcu ar putea crede că e victima unui Basm.

Fără să aștepte vreun răspuns, bărbstul continuă:

  • Uită-te la el, ce domn pare. Se ține bine la șaptezeci de ani. Doi bichoni albi și pufoși, ca niște îngerași, fața lui aspra, plină de unghiuri drepte, părul alb și des, pare că a fost militar în viața asta sau sergent în toate celelalte. Vesta neagra peste cămașă bleu, pantalonul negru drept, pantofii negri lustruiți. Bastonul din mahon lăcuit, pasul hotărât. Știi unde merge?

Abia atunci Marcu i-a putut vedea și ochii negri, mărginiți de gene lungi și dese. I-a zâmbit și l-a bătut prietenește pe umăr.

  • Să mergem și noi. E vreme numai bună de-o plimbare.

Marcu a pornit în urma lui. Pe măsură ce mergea, șovăiala se scutura de pe picioarele lui, ca un nisip fin.

  • Și el merge pe insula îngerilor. Mergem și noi. Ai mai fost acolo?
  • Nu. Nu de dinainte de pandemie.
  • Oh, pandemia. Mă face să mă gândesc la asta: Il y aura de grands massacres/c’est ta mère qui te le dit. Louis Roche. Ai auzit de el? 
  • Franceza mea nu e prea strălucită, iartă-mă. În traducere liberă, spune cam așa: ascult-o pe mama, vor avea loc masacre.
  • Ah, da. 
  • Pandemia, războaiele. Sunt felul pamantului de a se scutura de purici. În fine. Îți spuneam de bătrân. L-ai mai văzut până acum?
  • Nu. Nu cred. Nu l-am mai observat.
  • E foarte bine. E un atuu al bătrâneții, să poți scăpa nevăzut, să zbori sub radar. E excelent pentru el. Eu l-am văzut de multe ori. Își plimbă potăile zilnic. Ne și cunoaștem, am vorbit de câteva ori, dar în seara asta n-aș vrea să-l deranjez. Pare pierdut în gândurile lui și uneori cred că îți face bine să te mai rătăcești pe cărările neumblate ale minții tale.
  • Presupun că da.

 În depărtare, luminile într-o anumită nuanță de galben păreau că se desprind de linia orizontului pentru a plonja în apă. Iar altele se transformau în flăcări, tremurând în bătaia vântului. Poate totul era din vina lunii; felul în care lumina ei dădea contur lucrurilor, putea să facă întreaga lume să pară ireală.

  • La începutul pandemiei, îl vedeam pe geam, plimbându-și câinii. Aveau voie sa se plimbe doar cei cu animale. Într-o zi n-am mai rezistat și am ieșit și eu. Mergeam repede, ca și cum aveam ceva de ascuns. Inhalam aerul cu foame, ca dintr-o mască cu oxigen. Bătrânul mergea în fața mea, la câțiva pași. Când a fluierat poliția după mine, s-a întors și el și mi-a zâmbit. Polițistul și-a agitat mâinile în fața mea. Ce cauți afară? Au voie doar cei cu animale. E cu mine, a zis bâtrânul înaintea să apuc să deschid gura, e nepotul meu. Bine, a oftat polițistul. Dă-i drumul de-aici. De mâine doar unul iese, da? Am mers împreună jumătate de oră și mi-a povestit despre nevasta lui. În primele două zile de pandemie, și-a dat seama că vrea să divorțeze. Nu numai că n-o mai iubea, dar nici măcar n-o mai putea suporta. Vocea ei era prea răgușită, pielea prea aspră, ochii prea spălăciți, buzele prea subțiri. Mâncarea ei îl otrăvise destul zeci de ani. I-a zis Am înțeles în sfârșit de ce mâncarea ta e așa nasoală. Orezul cu lapte ca o ciorbă, ciorba ca o tocană cu prea multă zeama, prajiturile arse sau crude, fără sare, fără gust, leșioase, ochiuri de ulei în sosuri. Lipsește ingredientul secret: iubirea. Apoi bătrânul a râs  mi-a spus să nu mă însor niciodată. Are umor.Am ieșit cu el zilnic timp de o săptămână. Când ne vede polițistul, bătrânul își duce mâna la inimă și polițistul se uită în altă parte. Apoi m-a chemat la el acasă, să bem o cafea. Auzi, te deranjează dacă fumez?

Marcu a scuturat din cap că nu și și-a adâncit și mai mult mâinile în buzunare. În dreapta lor valurile se spărgeau haotic, de parcă cineva agita recipientul uriaș cu apă.

  • Am ezitat în primă fază. Dar viața de burlac pe timp de pandemie riscă să te tâmpească. Așa că am acceptat și a doua zi m-am prezentat cu zece minute mai devreme. Bătrânul avea fața proaspătă, tocmai m-am ras mi-a zis, mângâindu-și pielea roșie. M-a poftit în casă. Bucătăria era un spațiu deschis și mi-a făcut semn să iau loc pe saltea. În casă plutea un miros dulceag, de parfum. Mă așteptam să apară de undeva și Batrâna, dar în scurt timp am uitat de ea. Bătrânul se pricepea ca lumea la cafea. O servea și cu whiskey și cu trabucuri cubaneze. Înainte să ies pe ușă, patru ore mai târziu, i-am spus că m-am simțit super bine la el și să-i transmită salutări soției.

Vântul începuse să sufle mai tare și Marcu își simțea urechile mai grele, de parcă frigul se înfășurase în jurul lor. În fața lor, se contura insula, iar la câțiva metri depărtare bătrânul alerga în același ritm cu câinii, le arunca gustări ca să-i facă să sară, se ghemuia lângă ei să-i mângâie pe burtă. Nu-i venea să creadă că are mai bine de șaptezeci de ani. Marcu a suflat fumul care-i venea în față, inecânsu-l.

  • Apoi m-a prins de cot și mi-a zis spune-i chiar tu dacă vrei. Am mers în urma lui până pe balcon, unde erau atârnate de sârmă două picioare fără piele, fără glezne și tălpi.

Marcu a avut impresia ca i s-a scurtcircuitat creierul, atât de clar că ecranul ochilor i s-a aglomerat de insecte incandescente și a simțit un gust metalic pe limbă. A fost ca atunci când a primit prima palmă de la mama lui. O clipă creierul nu a înțeles ce se întâmplă, dar înțelegerea l-a prins din urmă.

  • Erau ale soției, te-ai prins? Îți e rău? Vrei să te așezi pe banca asta?

Valurile se loveau se stabilopozi, cu zgomotul unei guri care plescăie.

  • Bineînțeles că în primă fază mi-a fost rău. Dar apoi mi-a cerut să iau un loc pe canapea și mi-a mai turnat un whiskey în timp ce mi-a povestit. Că nevasta lui era și ipohondră și bolnăvicioasă. N-ar mai fi dis-o mult oricum. Că pe vremea războaielor canibalismul era ca mucegaiul, în fiecare casă. Că era penurie de resurse, arătase și la tv. Că nu mai ținea nimeni scorul morților și îngropaților. Că dintotdeauna și-a dorit să încerce carnea de om. Dă-i contextul și o șansă, mi-a zis și orice om are șansa să devină psihopat.
  • Unde era restul? A întrebat Marcu, dsr vocea venise de undeva din altă parte, de deasupra capului lui.
  • Care restul?
  • Restul corpului.
  • Carnea o mâncase, grăsimea o făcuse leșie, oasele le îngropase. Chiar acolo pe insulă. L-am întrebat dacă le-a îngropat pentru că e nostalgic. Dar nu. Bătrânul mi-a zis că n-avea ce face cu ele, era prea multă muncă să le sfărâme. E un om practic și destul de haios dacă ai răbdare să prinzi tiparul glumelor lui. Le face după un tipar, întelegi, toate au o structură. Ca la comedianții de școală veche. Povestea, confuzia, poanta. Ar trebui să-l auzi. Bătrâne, ne zici o glumă?
  • Ți-ai făcut un prieten nou?

Bătrânul a râs, cu un râs de domn, scurt și însuflețit, apoi l-a pocnit pe Marcu peste cap cu o cracă.

Tot drumul până la apartament, și-a simțit pulsul în tâmple. Mergea sprijinit de cei doi bărbați, cu capul pe umărul Bătrânului. Din când în când deschidea ochii și îi auzea vorbindu-i, ca prin vis. 

În majoritatea timpului se concentra să îi asculte, pentru că știa că îi spun ce urmează să-i facă, dar din când în când pierdea firul, se deconecta fără să-și dea seama, pentru a face loc vocii din capul lui, care tot întreba: Deci lucrurile astea chiar se întâmplă?

O să ajungi și tu mancare de caini…O să-ți scurgem tot sângele din corp…Bătrânul a fost bucătar pe vremea războiului…se pricepe…cam așa e și la porci…Ai mâncat vreodată sângerete?…N-o să te împotrivești deloc…întinzi mâinile cuminte… în mintea ta o să-ți spui că sigur ai greșit tu cu ceva…poate singura ta greșeală a fost să ieși la plimbare la ora nepotrivită… să te întâlnești cu mine, să fie înfometat Bătrânul…Cine gustă carne de om nu mai poate mânca și altceva…n-o să lupți, lupta e deja pierdută…acum ești parte din poveste. Cu toții suntem.

Douăsprezece ore mai târziu, Marcu e întins pe masă și legat strâns cu o duzină de curele. Îi ies tuburi din mâini și sângele îi curge în ligheane. Dintotdeauna a detestat ligheanele. În dreptul ușii, Bătrânul tocmai dă să iasă din cameră. Aproape că dă peste o femeie subțire, cu părul tuns periuță. Are pielea translucidă și ii face prietenos cu mâna lui Marcu. Când deschide ochii din nou, femeia a dispărut. În locul ei e Bătrânul, îmbrăcat în șorț, cu mănuși de bucătărie, se îndreaptă spre el. Când deschide din nou ochii, Marcu îl vede pe Bătrân că se îndreaptă spre el cu un topor cu coada scurtă. Femeia a apărut din nou și îl ține de mână. Marcu se gândește că femeia a fost nevasta Bătrânului, dar și că în scurt timp o să fie din nou copleșit de dureri insuportabile. Se mai gândește că între lumea celor vii și celor morți ușile sunt batante și se circulă în ambele sensuri.

Este 24 noiembrie. Marcu se uită pe geamul întredeschis la acoperișurile blocurilor comuniste. Lângă ele e un stejar secular, înalt de câțiva zeci de metri. Ultimele lui frunze se zbat în bătaia vântului geros și de la distanța asta, întreg copacul pare o ființă uriașă care clipește. Pe fundalul bleu deschis al cerului, norii au culoarea perlelor. 

Păsările zboară, ce s-a schimbat?


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *