Ce fascinante erau călătoriile cu autobuzul
înainte ca soarele să-și facă loc pe cer,
dizolvând albastrul marin al atmosferei
într-un alb palid sau un lila tocit
putea vedea pe geam reminiscențele nopții trecute
și promisiunea unei zile noi în care măturătorii
cu gesturi mecanice și uniforme murdare
curățau gunoaie de tot felul și resturi umane,
frunze și sticle goale, putea vedea oameni mergând grăbit
cu capul mult înainte, ca și cum se propulsau
în miezul zilei sau își închipuiau deja lungul drum spre casă
putea vedea luminile încă aprinse în ferestrele magazinelor
ce se desfășurau cu repeziciune, atât de solitare,
inspirând tristețe și un dor pe care nu-l puteai localiza
lumini arzând într-un întuneric intimidant
ca un glob golit de zăpadă, de moși, de reni și de cadouri
un întuneric care-și pierde sensul după șase dimineața
ca celelalte două luni de iarnă după trecerea sărbătorilor
putea vedea toate aceste lucruri și multe altele
pe care doar ți le imaginezi, oamenii fac tot felul de lucruri
când au impresia că stau la adăpostul întunericului
și nimeni nu-i vede, mai puțin oamenii din autobuzul cu lumini stinse
o milostenie pentru cei ce încă vor să doarmă
oameni tineri și bătrâni, poate în același timp
stând cu fruntea lipită de geamul rece
visând la ce a fost, temându-se de ce va fi
bucurându-se, totuși, că totul trece.
Unde ziua prinde noaptea din urmă
călătoriile cu autobuzul sunt fascinante
pentru că totul e posibil și nimic nu pare
cu adevărat real
Sursa imaginii: Unsplash
Dacă îți place ce scriu, mă poți susține cu o donație prin Paypal, aici: paypal.me/chelcioaica