Căutam în titlurile zilei un motiv pentru care să mă întristez
să contemplez cruda esență a vieții pe care o trăim, să fiu melancolic
să tânjesc după toate lucrurile pe care nu o să le am vreodată
și să mă las zdrobit de imensitatea lor și am găsit pe a treia pagină,
nici măcar n-a trebuit să caut mult, că azi e ziua mondială a copiilor
născuți prematur și ce durere mai mare decât să fii pretimpuriu,
încă de la prima gură de aer pe care o tragi, cu toată puterea, cu toată setea de viață
cum ți se înscrie încă de-atunci viața pe un curs al luptătorului,
cum trebuie să te zbați mereu, doar un pic mai mult decât toți ceilalți
ca să obții absolut orice ți-ai putea dori și apoi am dat pagina, deja
simțeam un nod în gât și vederea îmi era tulbure, am luat și o înghițitură
zdravănă de cafea, neagră, rece, ca noaptea, cum îmi place mie, am savurat-o lacom
cu toată setea de durere, pe care o poate avea un bărbat trecut de treizeci și cinci de ani
căruia nu i s-a întâmplat nimic spectaculos până atunci și m-am întors la manuscrisul meu
abandonat de două luni și n-am putut să nu mă întreb dacă scriitura mea merită
într-adevăr tot sacrificiul, toată suferința închinată în numele ei, toate victimele
înscrise în paginile ei și dacă eu sunt un om mai bun sau mai rău
după tot ce am îndurat în numele scrisului și când să trec toate astea pe hârtie
erau un început promițător de capitol, ochii mi-au fugit pe titlul
de pe ultima pagina: Leul, din nou în scădere!
vai! ce lume detestabilă!
Sursa imaginii: Unsplash
Dacă îți place ce scriu, mă poți susține cu o donație prin Paypal, aici: paypal.me/chelcioaica