A fost odată ca niciodată o urmă mare de cafea pe masa mea din sufragerie. Pe masa mea albă din sufragerie. În mod ciudat, dintre toate greşelile pe care le-am făcut asta m-a urmarit cel mai mult,  pana ce draga si modesta Maia a şters-o cu un zâmbet ce a luminat artificial jumatate din încăpere.  Implicit a disparut orice urma a existentei mele.

Destul de confuz, Andrei al meu , ca niciodată până atunci isi aşeză toate hăinuţele in grămăjoare ,pe hol,in bucatarie si baie si astepta pana ce ochii lui mari bateau din ce in ce mai des din aripi si adormea, visând ca am să vin să-l duc pe brate în pătuţ şi apoi să îl trezească mirosul de ciocolată caldă si scorţişoară. Ar fi ocolit atunci toate hăinuţele până in bucătăria noastră imaculată şi ar fi ras spunand ”Mami,nu mai bea atât de multa cafea! Ştii ca iti face rau!” Si râdea, râdea dragul meu baiat de mama lui care bea prea multă cafea si îi strangea apoi toate hainutele sortându-le cu grijă după culoare si material. Mi-e dor să pot aranja obsesiv lucrurile din jurul meu dar aici nu prea e nimic de aranjat. În caz că nu a fost suficient de clar, am murit. Cam de 456 de zile.