Introducere

 O primă conturare a imaginii, conform scrierilor ulterioare(secolul XIX); analizarea comportamentului lui Ţepeş în contextul istoric; tragerea în ţeapă- practicată de mai multe popoare; opinia istoricilor.

Vlad Ţepeş este un subiect de controversă: este cunoscut drept cel mai crud domnitor, fără ca această afirmaţie să fie însă rezultatul unor cercetări istorice riguroase. În contextul evaluării tiparelor şi al modelelor ideale cultivate în secolul al XV-lea, Vlad Ţepeş reprezintă un moment de discontinuitatea în evoluţia modelului ecumenic domnesc, el inventând un model „otoman-satanic” în cea de-a doua domnie sa. Astfel, Vlad Ţepeş adoptă un model politic de inspiraţie otomană, concretizat prin crearea unei ierarhii funcţionăreşti pe criteriile: competenţă şi loialitate, dar şi prin crearea unei armate personale permanente, element de inovaţie. Este de menţionat faptul că domnitorul este suspect de a-şi fi creat deliberat imagiea aceasta diabolică sau satanică. Cu toate acestea, în prima parte a domniei sale, Vlad Ţepeş a fost adept al modelului ecumenic, ce presupune statutul de: ocrotitor al Bisericii ortodoxe, apărător al intereselor supuşilor săi şi judecător suprem imparţial. În schimb, după 1460, Ţepeş adoptă un antimodel ecumenic, ce aduce aminte de modelul Marelui Manipulator Brunian.( Chiciudeanu, Ion, Halic, Bogdan-Alexandru)

Comportamentul demonic al lui Ţepeş trebuie înţeles în contextul istoric, el nu trebuie judecat conform modului în care evaluăm azi conducătorii statelor şi naţiunilor, deoarece aceasta ar putea duce la o deformare a realităţii. În primul rând numele sub care a fost cunoscut Vlad Ţepeş în timpul domniei sale: conetemporanii îl numeau „Drăculea” fapt ce reiese din formele latineşti, ruseşti şi ungureşti, în care este numit „Dracula” şi el însuşi se autointitula astfel. Spre exemplu în scrisoarea către Sibieni din 1475 August, se recomandă „Dragulya” (Bogdan, Ion, pp. 60-61).

Interesant este faptul că denumirea pe care o folosim astăzi când ne referim la domnitor, nu este „Dracul”, ci „Ţepeş”, nume care i s-a atribuit ulterior, din cauza predilecţiei de a trage în ţeapă pe oricine păcătuita sau greşea, conform principiilor lui. (Bogdan, Ion, p. 61). Cu toate că Lui Vlad Dracul i-a fost atribuit numele de „Ţepeş”, el este departe de a fi considerat promotorul acestei modalităţi de tortură. Conform unui studiu realizat de „decoperă.ro”, iniţiator a fost poporul asirian. Cu toate că practica este şi a fost considerată josnică şi inumană printre toate celelalte practici de a ucide, aceasta a fost preluată de persani( „Darius Întâiul trage în ţeapă circa 3000 de babioniei”), romani, turci, suedezi, malaezieni şi chiar de francezi, consideraţi ultimii care au apelat la tragere în ţeapă : „Trupele franceze care au ocupat Egiptul l-au executat astfel, in data de 14 iunie 1800, pe studentul arab Suleiman al Halabi, care il injunghiase la randul sau pe generalul Jean Baptiste Kleber”(descoperă.ro).

Desigur, cruzimea este apanajul tiranilor, iar Evul Mediul nu a dus lipsă de tirani. Unul dintre cei mai cunoscuţi, de o asemănare izbitoare cu Vlad Ţepeş, este Ivan cel Groaznic. Dintre toate lucrurile pe care le au în comun: omoară cu plăcere şi sânge rece, mai ales pe boieri, dar şi pe apropiaţi, distrug oraşe întregi, Bogdan Ioan atrage atenţia asupra unui lucru: „Ceea ce caracterizează însă în deosebi pe aceşti doi, este acea trăsătură ironică, care însoţeşte toate crimele lor, acea diabolică plăcere ce o simţeau ei în a provoca întâi pe oameni să greşească, ca să-i poată apoi chinui.”(Bogdan, Ioan, p. 42) Analizând informaţiile oferite de Samuel Collins , „doctor al ţarului Aleksej Mihajlovic între anii 1658-1666” (Bogdan, Ioan, p. 42)” cu privire la „lucruri auzite” despre Ivan cel Groaznic, putem crede fie că „povestea lui Ivan Groaznicul cu solul francez şi englez este o localizare a povestei lui Ţepeş cu solii turci, iar celelalte (poveşti spuse de Collins) sunt invenţiuni provocate în fantezia poporului de cerirea poveştii ruseşti despre Dracula”, fie că similitudinea este cauzată de cruzimea care îi caracterizează pe ambii domnitori.

De asemenea, în cazul lui Ivan cel Groaznic, crimele şi cruzimea pot fi puse pe seama bolii sale mintale, identificată de unii cu „mania furibundă”, „nevrastenia generală”, urmată de  „poranoia idiopathica chronica”, altfel spus domnitorul suferea de mania persecuţiei şi paranoia, deoarece „boierii îl făcuseră să fie bănuitor cât timp era încă copil; el îşi răsbuna pentru abuzurile, batjocurile şi intrigile, cărora căzuse de mai multe ori jertfă în tinereţa sa.” (Bogdan, Ioan, p. 46). În schimb, Vlad Ţepeş suferea de „acea boală, pe care psichiatrii moderni o numesc moral insanity şi care face pe omul atins de dânsa nu numai să nu aibă nici o compasiune pentru durerile altora, dar să simtă chiar o plăcere într’însele”, afirmă Ioan Bogdan (p.47), aducând în sprjinul argumentului alienării mintale a lui Ţepeş şi scrisoarea din 8 noiembrie 1462, adresată lui Mohamed II în care îi cerea tronul.

Cu toate că atât Ioan Bogdan, cât şi Xenopol şi-au adresat întrebarea: „dacă Vlad ar fi fost bătut chiar de Mohamed, scos din scaun şi înlocuit cu Radu, ce înţeles ar mai fi avut rugămintea lui?”, opiniile lor în privinţa posibilului răspuns sunt diferite, chiar contradictorii. Ioan Bogdan consideră că rugămintea lui Ţepeş este lipsită de sens: „sub impresiunea descurajării sale, Ţepeş nu vedea că în zadar o scrie, căci nu era să-l pue Mohamed din nou în scaun, după ce ştia că toată viaţa lui fusese devotat Ungurilor, pe când fratele său Radu era omul turcilor. Ţepeş mai ştia că Radu e favoritul sultanului (cf. Chalcocondylas, ap. Şincai, II, pag. 58) şi cu toate acestea cerea dela Sultan să detroneze pe fratele său şi să-l pue pe el din nou în scaun”. (Bogdan, Ioan, p. 48)

Astfel, se poate observa diferenţa de mentalităţi de-a lungul istoriei: trasul în ţeapă era considerat o cruzime, dar se practica, la fel cum se practicau şi alte metode de tortură: spânzuratul, tăierea capului etc. pe când în zilele de astăzi pedeapsa cu moartea a fost abolită în majoritatea statelor. Asemănător, Ioan Bogdan atribuie o scrisoare izvorâtă din deznădeje şi speranţă, nebuniei.

Prin  urmare, modul în care Ţepeş este perceput de istorici de-a lungul anilor este diferit. I.Heliade Rădulescu, numit de Ioan Bogdan „un istoric cu fantasia mai bogata decât a lui Laurian”(p. VII), admiră reuşitele milităreşti, spiritul justiţiar căruia îi atribuie pedepsele cu moartea, afirmând de asemenea că „Nici o tigresă nu şi-a apărat puii mai cu furoare în contra inamicilor, precît Vlad V. şi-a apărat Romînii în genere în contra Turcilor şi altor inimici din afară şi din lăuntru.”(Cf. Ed. Il, Bucureşti 1870, p.157). O perspectivă asemănătoare, favorabilă, ce cuprinde în parte spusele şi credinţele lui Heliade, este cea a lui M. C. Florenţiu care spune despre domnitor că „a fost unul dintre cei  mai de căpetenie domni ai ţării noastre” şi îi atribuie o serie de calităţi : „inimos, drept, vrăjmaş neîmpăcat al minciunei, hoţiei, linguşiei şi chiar al leneviei până la tiranie”, punând cruzimea pe seama faptului că e un pas firesc în apărarea ţării de vrăjmaşi.

Nu departe de opinii exprimate în „manuale, redactate de oameni necunoscători a izvoarelor” sunt „istoricii noştrii cei buni”: Dl.Xenopol încheie capitolul dedicat lui Ţepeş din Istoria Romînilor prin a-l slăvi pentru acţiunea lui de curăţire a ţării „de relele lăuntrice” şi prin a relua lauda atribuită de Chalcocondila lui Mohamed II: Nu este cu putinţă a se răpi ţara de la un bărbat care face lucruri atât de mari,  mai ales când dînsul ştie aşa de bine să întrebuinţeze şi puterea şi pe supuşii săi.” Alţi istorici care abordează subiectul vitejiei lui Ţepeş şi cruzimii sale pentru binele ţării, sunt: Dl. Tocilescu, Şincai (consideră cruzimile lui Ţepeş a fi în mare parte „numai scornituri, ca cu atîta mai groaznice să-l arate lumea”, p. X), Mihail Cogălniceanu, F. Aron.

Cât priveşte înţelegerea izvoarelor scrise de Chalcocondil, a celor germane, slave şi ruseşti, Ioan Bogdan oferă o serie de clarificări, rezultate ale studiului: „Ţepeş se sue în scaunul muntenesc cu ajutorul Ungurilor, nu al Turcilor; aceasta se întâmplă în Mai sau Iunie 1456, nu 1455; Politica lui, deşi inconsecventă, a fost însă totdeauna ungurească; el şi familia lui par a fi fost catolici; Vlad Călugărul şi Mihnea cel rău sunt fii lui Vlad Ţepeş; Atât Ţepeş cât şi fii săi au prezentat diverse simptome de degenerare psihică: aceasta ne explică cruzimea nebună a lui Ţepeş şi Mihnea, mania religioasă a lui Vlad Călugărul; Ţepeş cucereşte la 1456 sau 1457 Chilia de la Turci, cărora le-o cedase Petru Aron la 1456, după ce mai’nainte o cedase Ungurilor; bravura lui Ţepeş în lupta cu Turcii dela 1462 este o legendă; el fuge înaintea lor; Ştefan cel Mare n’a luat parte la expediţia Turcilor contra lui Ţepeş; poporul numea pe Ţepeş Drăculea, naraţiunea germană despre Dracole wayda este scrisă de un Sas, contimporan dela Braşov şi e demnă de toată credinţa; cruzimile şi jafurile istorisite într’însa se adeveresc din documentele contimporane, povestea rusească despre Dracula este scrisă pe la 1481-1484 de un Rus care cunoscuse foarte bine familia lei Ţepeş la Buda.”

Documente analizate:

„Semseddin Ahmed Bin Suleiman Kemal-paşa-Zade; mare muftiu al Porţii otomane- scrie în a asa lucrare „Tevarih-I Al-I Osman”(Leu Corneliu, p.44)

„Nicolae de Modrussa-legat al papei Pius al-II-lea pe lîngă regele Hunilor (Matiaş) ni-l descrie astfel:” (Leu Corneliu)

„Documente lămuritoare privind tulburarea lui Mahomed: Semseddin Ahmed bin Suleiman Kemal-Paşa-Zade- mare muftiu al Porţii otomane în opera „Tevarih-I Al-I Osman” (Leu Corneliu, p.92)

„Tursun-bei- defterdar de Istambul al lui Mahomed al –II-lea scrie în a sa lucrare „Tarih-I Ebul-I Feth-I Sultan Mehmed-Han” (Leu Corneliu, p.96)

„Constantin Mihailovici de Ostroviţa, fost ienicer în oastea lui Mahomed al-II-lea, scrie în ale sale „Memorii ale unui ienicer, sau cronică turcă” publicate în Polonia între 1497-1501” (Leu Corneliu, p.100)

„Nicolae de Modrussa, legat papal la anul 1462:” (Leu Corneliu, p.103)

„Laonie Chalcocondil- „Expuneri istorice”-IX (Leu Corneliu, p.105)

„Scrisoarea din 1430 a lui Vlad I Dravul către judele şi pârgarii Braşăveni” (Leu Corneliu)

„Documente lămuritoare: Scrisoarea lui Vlad Voievod trimisă braşovenilor la anul 1456”

„Documente lămuritoare: Scrisoarea lui Vlad Ţepeş, trimisă lui Matei Corvin din Cetatea Giurgiului la anul 6970 (1462)” (Leu Corneliu, p.186)

„Documente lămuritoare: Fragmente din poemul unui contemporan al lui Vlad Ţepeş: Michael Beheim, cu titlul: „Despre un tiran care se numea Dracul Voievod din Valachia” (Leu Corneliu, p.229)

„Documente lămuritoare: Scrisoarea lui Vlad Ţepeş către Matei Corvin, de la anul 6970 (1462)” (Leu Corneliu, p.251)

De asemenea, sunt folosite ca sursă de inspiraţie şi sursele folclorice: cele 12 episoade ale lui Ion Stăvăruş, povestirile slavone, germane, ruse. Cu toate acestea, se remarcă faptul că aceastea au un caracter profund nuanţat: „Varianta germană instistă asupra plăcerii patologice a lui Vlad Ţepeş de a-şi tortura victimele. Varianta slavonă, în schimb, evidenţiază caracterul justiţiar al pedepselor, la fel ca şi anecdota românească.”(Halic, p.328)

Dimensiuni:

1.Politică

2.Militară

3.Umană

Indicatori:

            1.Dimensiunea politică

  • Aliat fidel
  • Apărătorul creştinătăţii
  • Aliat necesar
  • Susţinut de aliaţi
  • Factor de echilibru regional
  • Invulnerabil în faţa ameninţărilor externe
  • Invulnerabil în faţa ameninţărilor interne
  • Interesat de alianţa cu duşmanul
  • Stăpân autoritar

            2.Dimensiunea militară

  • Bun comandant
  • Oaste numeroasă
  • Oaste valoroasă
  • Bine informat
  • Capabil de acţiuni ofensive în folosul aliaţilor
  • Capabil să producă disfuncţionalităţi inamicului
  • Capabil să suporte singur efortul de război

            3.Dimensiunea umană

  • Bun creştin
  • Prevăzător
  • Prudent
  • Demn de încredere
  • Spirit justiţiar
  • Spirit moralizator

Analizarea documentelor:

În procesul de analizare a documentelor, putem remarca în „Nicolae de Modrussa-legat al papei Pius al-II-lea pe lîngă regele Hunilor (Matiaş) ni-l descrie astfel:” (Leu Corneliu) o anticipare a portetului psiho-moral prin prezentarea caracterisicilor fizice, singura abordare de acest gen în seria de documente enumerate mai sus. Cu siguranţă schiţarea portretului din care se desprind trăsături psiho-morale, precum cruzimea, furia, temperamentul coleric este mult mai sugestivă şi credibilă decât numirea domnitorului „nenorocit”, „ crud” fără ca aceste atribute să fie dublate de fapte. „Era nu foarte înalt de statură dar foarte vînjos şi puternic, cu înfăţişare crudă şi înfiorătoare, cu nasul mare şi acvilin, nările umflate, faţa subţire şi puţin roşiatică, în care genele foarte lungi înconjurau ochii verzi şi larg deschişi, iar sprâncenele negre şi stufoase îi arătau ameninţători; faţa şi bărbia erau rase, cu excepţia mustăţii. Tîmplele umflate sporeau volumul capului. Un cap ca de taur lega ceafa înaltă de umerii laţi pe care cădeau plete negre şi încîrlionţate”.

Prin urmare, documentele sunt partinitoare. Spre exemplu, în „Documente lămuritoare privind tulburarea lui Mahomed: Semseddin Ahmed bin Suleiman Kemal-Paşa-Zade- mare muftiu al Porţii otomane în opera „Tevarih-I Al-I Osman” (Leu Corneliu, p.92) se remarcă nu numai o discreditare a inamicului: „duşmanii nenorociţi”, „călăreţi nenorociţi”, „nenorociţii aceia”, „duşmanului grosolan”, dar şi o preferinţă ridicolă pentru metafore şi comparaţii: „el a zburat iute ca vântul şi a plecat repede aşa cum curge un torent”, „cai puternici ca nişte lei”, „scînteiele ieşite din loviturile săbiilor luminau ca ziua locul bătăliei”, „ploaia de sânge devenea torent, iar săbiile scăpărau ca fulgerele”.

În „Tursun-bei- defterdar de Istambul al lui Mahomed al –II-lea scrie în a sa lucrare „Tarih-I Ebul-I Feth-I Sultan Mehmed-Han” (Leu Corneliu, p.96), imaginea lui Ţepeş este periclitată încă de la început: „Când acel tiran sîngeros şi ghiaur fără de îndurarea ajuns domn al Ţării Româneşti, a fost impus faţă e Poartă la dări foarte mari.”. De asemenea, apare factorul religios: puterea lui Allah este supradimensionată şi văzută ca explicaţie pentru orice mişcare greşită a românilor, în folosul turcilor: „prea înaltul Allah îi ajută pe cei credincioşi”, „ajutorul lui Allah s-a arătat”, „ştia că Allah îi ajută pe cei drepţi”.

Episodul atacului nocturn este relatat diferit. În documentele turcilor, accentul se pune pe fuga ruşinioasă a lui Ţepeş şi pe viclenia sa, în „Constantin Mihailovici de Ostroviţa, fost ienicer în oastea lui Mahomed al-II-lea, scrie în ale sale „Memorii ale unui ienicer, sau cronică turcă” publicate în Polonia între 1497-1501” (Leu Corneliu, p.100) faptele sunt prezentate obiectiv, fără a pune totuşi prea mare accent pe adevărata amploare a evenimentului : „Ne-au lovit într-o nopate încît au omorât oameni, cai, cămile, au omorît o sută de mii de turci”. Acelaşi Modrussa care desrie înfăţişarea lui Ţepeş, vorbeşte şi despre atacul nocturn, punând accent pe calităţile lui Ţepeş: bun strateg, bun comandant, viteaz, şi prezentând finalul luptei nu ca pe o fugă a lui Ţepeş, ci: „a părăsit tabăra duşmanului înainte de zorii zilei şi s-a reîntors în aceiaşi munţi, fără ca cineva să îndrăznească a-l urmări.”

În scrisorile sale, Vlad Dracul se recomandă drept apărător al creştinătăţii şi bun creştin, invocând numele domnului în instanţa oricărei rugăminţi pentru ajutor. De asemenea se remarcă spiritul justiţiar: „deci să nu vă pară rău dacă domnia mea nu voi lăsa pe slugile mele în pagubă şi dacă pentru una voi lua îndoit şi întreit de la voi.”(„Scrisoarea din 1430 a lui Vlad I Dravul către judele şi pârgarii Braşăveni” (Leu Corneliu). În „Documente lămuritoare: Scrisoarea lui Vlad Ţepeş, trimisă lui Matei Corvin din Cetatea Giurgiului la anul 6970 (1462)” (Leu Corneliu, p.186), dorinţa de a primi ajutor, este jutificată prin altruism şi dorinţa e a face un bine celuilalt, de a-l proteja: „pentru binele, apărarea şi folosul alor voştri şi alor noştri cât puteţi mai iute grăbiţi, că , martor mi-e Dumnezeu, ne gândim mai mult la binele şi statornicia voatră decât la ale noastre”.

Cât priveşte „Documente lămuritoare: Fragmente din poemul unui contemporan al lui Vlad Ţepeş: Michael Beheim, cu titlul: „Despre un tiran care se numea Dracul Voievod din Valachia” (Leu Corneliu, p. 229), acestea reprezintă o reluare rimată şi selectivă a povestirilor în limba slavă despre Ţepeş, structurată similar, pe episoade.

Interpretarea datelor:

Conform profilului cumulativ, prezentat în Anexa 1 putem vorbi despre următoarele valori: Dimensiunea politică- 27,87% cu un număr de 34 de înregistrări, Dimensiunea militară- 33,61% cu un număr de 41 de înregistrări şi Dimensiunea umană 38,52% cu un număr de 37 de înregistrări.

            Cât priveşte dimensiunea politică, profilul cumulativ prezintă următoarele rezultate: Vlad Ţepeş se recomandă ca fiind apărător al creştinătăţii (20,59%), este susţinut de aliaţi într-o mică măsură (8,82%), invulnerbailitatea externă are o valoare destul de ridicată(17,65%), pe când cea internă este mai mică(11,76%) înregistrând aceeaşi valoare ca şi statutul de stăpân autoritar al domnitorului. De asemenea este factor de echilibru regional în măsură de 14,71%.

            Relativ la dimensiunea militară, cea mai ridicată valoare o înregistrează capacitatea de a provoca disfuncţionalităţi inamicului (21,95%), pe când capacitatea de a suporta singur efortul de război este cel mai slab reprezentată (7,32%). Cu toate că oastea nu este neapărat numeroasă(9,76%), cu siguranţă este valoroasă (17,07%). De asemenea, Vlad Ţepeş este un bun comandant(17,07%), bine informat (12,20%), capabil de acţiuni ofensive (14,63%).

            În ceea ce priveşte dimensiunea umană, aceleaşi valori le înregistrează calităţile de bun creştin, demn de încredere şi prevăzător (19,15%), şi cele de spirit justiţiar şi moralizator (12,77%), întâlnite de cele mai multe ori în acelaşi context. Cât priveşte prudenţa domnitorului, este prezentă în proporţie de 17,02%.

Bibliografie:

1.Bogdan, Ioan, (1896). Vlad Ţepeş şi Naraţiunile germane şi ruseşti asupra lui. Studiu critic, Bucureşti, editura Librăriei Socecu & Comp.

2. Chiciudeanu, Ion, Halic, Bogdan-Alexandru, (2010). Imagologie. Imagologie istorică, Bucureşti.

3.Leu, Corneliu(1997). Plîngerea lui Dracula : scrisori scrise sau nescrise, trimise sau netrimise de catre Vlad Draculea, Domn si Voievod al Tarii Românesti, Bucureşti, Editura Cartea Românească.