Rezumat:

Viitorul surorilor Boleyn (Mary şi Anne) cât priveşte căsnicia este prestabilit de părinţii acestora, în scopul de a-şi asigura condiţii de trai acceptabile şi pentru ca statutul de nobilime să nu se piardă; dragostea adevărată nu intră în ecuaţie. O forţă exterioară, mai puternică decât orice dezastru natural sau forţă divină: regele este cel care schimbă planurile părinţilor . Sub falsa promisiune a favorurilor regelui în schimbul unui moştenitor, Sir Boleyn oferă ambele fiice, succesiv, drept ofrandă. Emoţia artistică şi finalul atipic în detrimentul fidelităţii istorice.

Ideea generală: 

Este oferită în dialogul din incipit dintre soţii Boleyn de către capul familiei: „Este nevoie de mai mult decât o inimă bună şi un chip frumos pentru a răzbate în lumea aceasta”.

Capitolul „Liderii şi oamenii de rând” din „Opinia publică” este un decodificator de simboluri pentru comportamentul liderului în raport cu oamenii de rând, cu supuşii „The other boleyn girl”.

Nu doar odată spectatorul unui film din epoca elisabethană şi-a oferit linştitor explicaţia: „aşa era pe vremurile acelea”, adăungând, mai apoi, mai mult spre a se  încuraja: „lucrurile s-au mai schimbat”.

Oare chiar s-au schimbat?

Nu cumva tipologiile explicate de Lippmann sunt de o actualitate dezarmantă?

Rolul conversaţiei:

            Este crucial în caracterizarea personajelor, prin prisma tonului, a forţei sau lipsei de forţă transmise, dar şi a raportului de forţe: o balanţă înclinată întotdeauna în favoarea reprezentanţilor puterii.

            Este uimitor cum un simplu cuvânt al regelui este suficient pentru a tăia capete(şi la propriu şi la figurat). Pe de altă parte, rolul mulţimii în luarea deciziilor este nul: murmurul lor pătrunde printre ferestre şi ziduri, dar nu este suficient pentru ca dorinţele  sa-i fie îndeplinite, ci reprezintă, uneori un simplu discomfort. Concepţia lui Lippmann reflectă această realitate: modalităţile prin care o mulţime de oameni poate acţiona direct asupra unei situaţii care se sustrage accesului său sunt puţine la număr: pot migra, pot face o grevă, aplauda, fluiera; printr-o acţiune de masă nu se poate construi, concepe, negocia nimic.

Cât despre veşnica dilemă referitoare la superioritatea liderului asupra mulţimilor, Lippmann oferă o explicaţie de un calm covârşitor, o opinie atât de sinceră încât îţi este imposibil să-i găseşti vreo vină sau defect, opinie cu care sunt de acord: „O multitudine de minţi nu este neapărat inferioară liderilor, ci gândirea este funcţia unui organism, iar o masă nu este un organism.” Astfel se poate deduce uşurinţa cu care mulţimile sunt manipulate, îndeosebi prin inducerea unor opinii cu care aceştia trebuie să fie de acord, pentru că reprezintă adevărul liderului lor şi deci adevărul unic. Lucrurile devin mult mai simple în momentul în care adăugăm un stereotip în ecuaţie: „vrăjitoarea” în filmul The other Boleyn girl.

Stereotipurile:

Ce este, de fapt, un stereotip? Conform lui Lippmann, relatările subiective(ale liderilor) sunt transformate în stereotipuri, în conformitate cu un anumit tip de comportament şi induse mulţimii pentru a le „sugera” direcţia „corectă” a opiniei fiecărui individ în parte. Cu alte cuvinte, stereotipul este un instrument de manipulare.

Cu siguranţă, se poate aduce drept argument în favoarea existenţei unei rămăşiţe de morală a liderului faptul că manipularea sau eufemistic transpus: „neglijarea sau transformarea unor informaţii” a fost exclusiv pentru binele celor mulţi. De altfel liderul este „plasat strategic şi adesea constrâns, chiar şi în cel mai bun caz, să aleagă între idealuri la fel de convingătoare, dar conflictuale, privind siguranţa instituţieişi sinceritatea faţă de public, oficialul ajunge să decidă tot mai lucid care fapte, în ce context şi sub ce formă vor ajunge la public.”(Lippmann)

Cu toate acestea, criteriile conform cărora regele ia decizii ce influenţează întreg poporul sunt ridicole, jignitoare, deoarece dorinţa regelui este poruncă pentru toţi cei ce-l înconjoară şi nicio lege nu este prea sfântă pentru a-i stăvili această dorinţă. Astfel , iniţial regele se simte atras de Mary datorită formelor ei pline, propice pentru a deveni mamă viitorului moştenitor al regatului. Nu reprezintă un impediment faptul că ea este căsătorită şi regele face rapid modificările necesare pentru ca  Mary  să îi poată oferi cât mai curând un moştenitor: îi aduce întreaga familie la Curte, urmând ca ea şi Anne să facă parte din suita reginei, fratele lor să accepte o căsătorie aranjată foarte avantajoasă, forţat fiind de insistenţele părinţilor care acţioneaă, până la final ca nişte pioni fără personalitate, avizi de status social. Ceea ce a fost pentru foarte scurt timp soţul lui Mary, dispare din peisaj din cauza lipsei de utilitate şi interes.

La nivel cinematografic, filmul, ca oricare altul, nu duce lipsă de clişee sau stereotipuri, dar acest lucru este profitabil. De asemenea, Lippmann oferă şi o reţetă a succesului privind cinematografia: un început realist şi un sfârşit fericit; „un ambient destul de realist pentru a face identificarea verosimilă, iar pentru final un ambient destul de romantic pentru a fi dezirabil,dar nu atât de romantic încât să fie de necrezut”.

Se poate remarca, de asemenea, antiteza clasică dintre personajul pozitiv şi cel negativ: chip angelic şi forme pline ale lui Mary versusi trăsăturile demonice, focul din priviri şi subţirimea lui Anne cât priveşte fizicul. Deoarece, deseori, portretul fizic anticipează pe cel psihomoral, surorile sunt în antiteză şi din acest punct de vedere: valori familiale, blândeţe, supunere, aură maternă, chibzuinţă, sinceritate (Mary) şi status social, ambiţie, pasiune, determinare, nebunie, disimulare (Anne).

Reprezentări ale opiniei publice (majoritar vs. minoritar):

Opinia publică este foarte slab reprezentată, deoarece regele este antrenat în arta disimulării şi cei care îi slujesc îi oferă mijloacele prin care poate prezenta propria sa opinie(ceea ce este mai bine pentru rege şi ceea ce el crede că ar fi mai bine pentru popor) drept opinia publică. Altfel spus, regale manipulează opinia public; poporului îi sunt ascunse informaţiile care ar putea defăima regale. Cu toate că la curte cei din slujba regelui cunosc picanteriile vieţii sale amoroase, nimeni nu suflă un cuvânt.

Consider că este foarte interesant jocul de semnificaţii al cuvântului “putere”. În mintea personajelor, acest concept crează imagini diferite: pentru rege, putere este înscris în titlul pe care îl deţine, e nevoie să muncească pentru a fi recunoscut ca un bărbat puternic. Regele este înconjurat de o aură de virilitate, îi sunt atribuite puteri depline asupra celor din jur: dacă doreşte o femeie o poate flata cu daruri scumpe, iar apoi, când dispare pasiunea, o poate alunga sau chiar învinui pentru propriile sale greşeli şi arde pe rug sub acuzaţie de a-l fi “vrăjit” .

 Pentru Anne şi Marry, putere este un concept abstract, deoarece le-a fost indusă, prin moştenire genetic, o imagine a puterii cu chip de bărbat. Surorile nu au avut puterea de a hotârî cu cine se vor căsători sau ce drum vor urma: trebuie nsă facă ceea ce este profitabil pentru familie şi poate atunci, numai şi numai pentru acest lucru, vor fi considerate femei puternice.

Lady Boleyn, în schimb, promovează idea de putere a femeilor sub forma seducţiei şi persuasiunii; ele pot declanşa războaie pentru câştigarea dragostei lor, pot distruge ordinea şi genera conflicte : “Observe the ladies of the court. See how they achieve what they want from their men, not by stamping their little feet…but by allowing the men to believe that they, indeed, are in charge. That is the art of being a woman”.

De asemenea putem observa influenţa pe care părinţii o au asupra copiilor lor, mai ales în famiile nobile, importanţa dorinţelor lor în detrimentul dorinţelor copiilor lor ce se traduce în datoria de a lua în grijă bunăstarea financiară a familie şi absurditatea modalităţii de a obţine favoruri şi funcţii înalte.

Ideea că regele şi-a pierdut credibilitatea şi puterea de a conduce un popor nu este niciodată luată în considerare şi Lippmann oferă un echivalent al acestei opinii: „Niciunui lider nu-i place să se retragă, cei mai mulţi cred că, oricât de rău ar sta lucrurile, altul le-ar agrava şi mai rău.” De aceea regele recurge la anumite trucuri, sau chiar atuuri înscrise în însăşi natura sa, pentru a manipula opinia publică şi pentru a păstra imaginile formate în mintea oamenilor de rând (imagini ce nu concid deloc cu realitatea).

Aceşti paşi sunt identificaţi cu acurateţe de Lippmann: liderul „nu aşteaptă pasiv ca publicul să simtă incidenţa politică; incidenţa acelei descoperiri vizează propriile lor capete”, mai apoi se ocupă cu „repararea parapeţilor şi consolidarea poziţiei sale”, iar pentru un success complet găseţte „un ţap ispăşitor, repararea unei nedreptăţi minore, calmarea unui grup”.

În film, această fază finală este învinuirea lui Anne, căreia i se atribuie numele de „vrăjitoare” şi calmarea mulţimii prin execuţia publică a acesteia.

Modificări ale opiniei publice

Modificările opiniei publice nu sunt înregistrate. Deşi îi este adus la cunoştinţă regelui faptul că divorţul de Katherine, implică nu numai divorţul de Biserica Catolică ci şi nemulţumirea poporului, mulţimea nu are suficientă putere pentru a se împotrivi.

Cu siguranţă, regina Katherine a fost adorată de popor şi înlăturarea ei a însemnat privirea regelui cu ochi mai puţin îngăduitori, dar dorinţa regelui este cea mai important şi memoria poporului este scurtă.

Personal, apreciez gustul pentru detalii al filmului: fidelitatea istorică a costumelor realizate de Sandy Powell care are ca sursă de inspiraţie portetele lui Hans Hoblein, evoluţia personajelor, loialitatea celor două surori faţă de familie şi una faţă de cealaltă, senzualitate şi putere, dinamism şi răsturnări de situaţie.

Mai presus de toate, este de admirat sfârşitul simetric: lanul de grâu scăldat în lumina soarelui vorbeşte despre romantismul scenei, râsul cristalin al copiilor, două fetiţe şi un băieţel ce se aleargă prin lan, uitând în jocul lor prezenţa părinţilor. Una dintre fetiţe apare în prim plan: are părul roşcat şi strălucitor şi reprezintă unul dintre cei mai mari monarhi ai istoriei britanice…

Filmul nu pretinde că este un documentar, deci încărcătura istorică este lăsată deoparte pentru a face loc emoţiilor, intrigilor, valorilor şi simbolurilor.