Ador să cinăm în locuri aglomerate
și împreună să comentăm viețile celor din jur
cu siguranța cu care ne comentăm și cunoscuții
chiar dacă a cunoaște nu înseamnă și a înțelege,
în fine, după ani de zile în care am cinat doar în doi,
vegheați de lumini difuze sau lumânări anemice,
becuri fistichii din neon necruțător sau țânțari amețiți
și ațâțați de varietatea de corpuri și volum de oxigen din sânge
suntem mai pricepuți ca niște ghicitoare în cafea,
mai ales când bem espresso la crema de zahăr ars reinterpretată.
Ne-am dat seama că în fiecare salată fără dressing se ascunde
dorința să dormi în alt pat și promisiunea tacită că mâine la micul dejun
ai voie să mănânci și pâine la omleta cu brânză
și în vinul băut rapid se citește apropierea inevitabilă a unui sfârșit
și în mușchiul de vită în medium rare se citește cruzimea înăbușită
care o să izbucnească dintr-o revistă veche uitată pe mașina de spălat
și în telefonul cu ecran luminos, ca o oază e o întreagă lume
plină de tot felul de lucruri de care nu ai nevoie, care așteaptă
să te pierzi în ea.
După atâția ani e minunat să mergem de mână până acasă
kilometri întregi cu vântul în față și picioarele reci
și ce bine e că niciunul din noi nu speră mai mult de la viață
decât să fie în compania celuilalt.
Și să comenteze cu zâmbetul pe buze
viețile celorlalți.
Sursa imaginii: Unsplash
Dacă îți place ce scriu, mă poți susține cu o donație prin Paypal, aici: paypal.me/chelcioaica