Trecând de primară am hotărât ca e timpul să renunţ la tunsoarea băieţească. Arătam ca un ştrengar. Purtam cămăşi şi blugi clasici, bleumarin, râdeam mult şi mă îndragosteam cel puţin o dată pe zi. Nu mai iubeam pe toata lumea pentru că nu meritau şi cam de-atunci, întorcându-mă de la şcoală m-aşezam pe podea cu ghiozdanul lângă mine şi cu privirea în tavan discutând aprins cu o entitate misterioasă cerandu-i :“Te rog, fă să se întâmple ceva interesant”.
A devenit un ritual şi în scurt timp entitatea misterioasă s-a obişnuit şi n-a mai luat în seamă cererea mea, întotdeauna aceeaşi. Uitându-mă înapoi, regret că nu m-am bucurat pur şi simplu.
Adolescenţa mea a fost ştearsă, pentru că atitudinea de adolescent, însoţită de crize de personalitate, ameninţări şi drame am adoptat-o de-abia la maturitate. Eram “opiul” tuturor celor de vârsta mea: îi tratam cu indiferenţă, pentru că nu ma interesau jocurile şi poveştile lor de dragoste şi de asta aveau nevoie. Vorbeam puţin şi prin asta creşteam în ochii lor, pentru că tot ce voiau era să demonstreze că au trecut de adolescenţă şi eu reuşeam asta.
Cel mai bun prieten al meu era Mihai, ciudat ca şi mine. Ne întreceam cu bicicletele prin oraş în jurul orei cinci, când oamenii obosiţi şi nervoşi ieşeau de la servici şi claxonau insistent. “Aveţi naibii puţină minte şi treceţi pe trotoar. De-asta v-a făcut primarul pistă specială?” pufnea profesoara de istorie, una din victimele noastre de la ora 5, în timp ce-i roteau ochii albicioşi în cap ca spiţele bicicletelor noastre.Urâtă femeie.
Câteodată, ne urcam în tren fără billet şi fără să avem vreo idee despre destinaţie. Eram împreună, suflete pereche, urma să căutăm frenetic străzi ascunse şi să stăm pe borduri sau scări, să-l ascult vorbind şi să-mi doresc să fiu exact ca el. Aşa se explică singurul impuls al adolescenţei pe care l-am avut în acea perioadă: m-am ras în cap.
Majoritatea oamenilor normali ar fi fugit mâncând pământul de dovada asta clară de idolatrizare. Mihai a făcut şi mai rău. S-a îndrăgostit. Uitându-ma înapoi nu pot să nu mă gândesc cum ar fi fost viaţa mea alături de Mihai. Mihai cu ochelari cu rame groase. Mihai cu gene lungi şi negre. Mihai cu buzele arse de soare. M-ar fi iubit toată viaţa lui şi s-ar fi îngrijit să nu-mi lipsească sucul de mere şi pîinea prăjită cu gem şi brânză la mic-dejun. Şi-ar fi lăsat părul lung pentru mine, mi-ar fi umplut serile cu flori şi vocea lui frumoasă. Degeaba. Oamenii sunt prea proşti ca să se lase iubiţi.