În primul rând, consider ca adevarul este „o amăgire necesară”(Nietzsche).
Deşi năzuinţa de a cunoaşte mai mult, până şi dincolo chiar de găsirea adevarului este motorul vieţii, este greşit şi inutil sa dorim un adevar unic, cand ne putem bucura de numeroasele forme de adevar ce ne înconjoară, asupra cărora domneşte, desigur, propriul adevăr.
Astfel, trebuie sa refuzăm mentalitatea omului de rând, a „norodului”, cum il numeşte Nietzsche, care doreşte „a cunoaşte capătul lucrurilor” şi să adoptăm gandirea filosofului căruia îi este suficient acest „eu gândesc”, ce atrage după sine conştientizarea existenţei unui „eu”- adevarul meu.
Cu siguranţă, dacă admitem adevarul acestei teorii, admitem existenţa într-o lume în care fiecare suflet raţional işi are propriul adevăr si cum, privind din exterior, niciun adevăr nu este mai presus de altul , adevarul este multiplu. Prin urmare, omul trebuie să îşi conducă existenţa în virtutea „Regulii de aur”(Aristotel): trebuie „să ne mulţumim cu justa măsură”, cu ceea ce ne este hărăzit în locul unei căutări asiduue, lipsite de succes a adevărului.
În al doilea rând, omul poate cunoaşte prin prisma a mai multor factori: experienţa, credinţa, îndoiala metodica, atitudinea critică şi prin melanjul senzaţiilor cu intelectul. Astfel prin oricare aceste metode, care arareori coincid în rezultatele lor, se obţine cate un tip nou de adevăr, unic, care asigură multitudinea adevărurilor.
Prin urmare, cunoaşterea poate fi datorată experienţei (Locke): dacă la naştere individul este „tabula rasa” pe parcursul vieţii datorită senzaţiilor omul işi crează un ansamblu coerent de abstracţii, idei, dar prin care nu cunoaştem lucrurile aşa cum sunt în ele însele, deoarece suntem incapabili să separăm obiectele de senzaţiile pe care ni le generează. De asemenea, această teroie respinge formularea supoziţiilor, filosofiilor cu privire la suflet, univers, eternitate etc. deoarece nu am trăit vreo experientă directă cu oricare din acestea, deci suntem limitaţi chiar şi în posibilitatea de a atinge adevărul (oricare adevăr) cu privire la aceste teme fundamentale.
Desigur, omul credincios va susţine cu toata tăria ca „adevarul trebuie cunoscut mai degrabă prin credinţă decât prin raţiune”(Augustin). Este formulat principiul „credo ut intelligam”- cred pentru ca să înţeleg, deci raţiunea este precedata de credinţă; credinţa nu poate fi subordonată raţiunii, se referă la o revelaţie, care pentru credincioşi este mai aproape de adevăr decât cunoaşterea prin raţiune. În plus, harul încoronează raţiunea, nu o contrazice (Toma D’Aquino). Însuşi Kant,care susţine că suntem incapabili ” atât sa demonstrăm, cât şi să respingem existenţa lui Dumnezeu” deoarece nu face parte din sfera noastră de experienţe, afirmă că „A trebuit să limitez cunoaşterea pentru a face loc credinţei”, deci deşi nu oferă acces la adevarul ultim, credinţa este o parte esenţială a vieţii.
Îndoiala metodică (Descartes) este cea prin care se poate afla un adevăr universal valabil: individul se poate îndoi de ceea ce a învăţat din cărţi, de ceea ce i-a fost spus, de experienţele pe care le-a trăit etc dar un lucru este sigur: existenţa unui „eu” care se îndoieşte:dubito, ergo cogito, cogito ergo sum.
Hume promovează atitudinea critică în vederea cunoaşterii în special a omului: spiritul se examinează pe sine, îşi observă operaţiile, metodele pentru a-şi descrie propriul aparat de cunoaştere, a-şi desluşi natura, a-şi determina întinderea şi valabilitatea. Aşadar, cum fiecare om are un sistem propriu de gândire, adevarurile pe care le înregistrează sunt diferite faţă de ale celorlalţi de unde si caracterul multiplu al adevărului.
Conform lui Kant, senzaţia şi intelectul sunt indispensabile cunoaşterii, pentru ca procesul de cunoaştere sa fie posibil,trebuie să existe o facultate receptiva sensibila prin care senzaţiile vor fi primite în spaţiu şi timp (forme a priori ale sensibilităţii), apoi trebuie să existe intelectul, care organizează aceste senzaţii cu ajutorul categoriilor a priori. Asemeni lui Locke respinge supoziţiile referitoare la suflet, lume şi Dumnezeu, dar admite infinitatea puterii de a cunoaşte tot ceea ce priveşte fenomenele, obiectele care consituie experienţa noastră. Contrară teoriei lui Kant este teoria lui Hegel conform căreia „o gândire care nu înglobează totul nu poate fi adevarată” şi „tot ceea ce este real este raţional şi tot ceea ce este raţional este real” –ceea ce este, in definitiv, absurd întrucât nu exista om atotştiutor, cu o gândire atotcuprinzătoare. Prin urmare, experienţa nu dă gânditorilor ei „universalitate adevărată dau strictă, ci numai una presupusă şi relativă”(Kant).
Chiar dacă stabilim adevărul în funcţie de concordanţa cu realitatea(Aristotel), de concordanţa cu alte opinii considerate adevărate(Blanshard), sau „de corespondenţa între opinie şi fapt”(Russell) este important ca adevărul, oricare ar fi el să fie util individului(William James) deoarece aşa cum o idee „este utilă întrucât este adevărată, la fel o idee „este adevărată întrucât este utilă”. În plus, oricât am incerca să le găsim, sursele ideale de cunoaştere nu există(Popper), deoarece toate sursele pot determina erori.
În concluzie, nu cunoaştem decât o parte restrânsă a tot ceea ce ne inconjoară, singurul adevăr de care putem fi siguri este ca datorită conştientizării gândirii trăim, iar restul stau sub eternul semn al întrebării din cauza faptului ca exista zeci de metode practicate diferit de oameni prin care omul cunoaşte…tot ce ne rămâne este să acceptăm invitaţia la dans a lui Nietzsche, care ne readuce la fondul dionisiac al existenţei şi aruncă peste bord tot ce e povară inutilă(Hersch).